Premiul pentru cel mai stoic membru al echipei Oana şi Zlatko , de data asta, merge la… ZLATKO! Explicaţie: Z., cînd l-am cunoscut, era un amator de ciclism, maaaare amator. Nu că n-a făcut un pas pe jos la viaţa lui, dar cred că nu exagerez dacă spun că cele mai lungi drumeţii le-a făcut la instigarea mea 
O parte din mine îl bănuieşte că de-aia a avut răbdare să mă înveţe să mă dau cu bicicleta: ca să nu-l mai invit la promenade lungi, perpedes şi la deal 
Şi adevărul este că de cînd avem pasiune comună bicicleta, am abandonat prima iubire, urcatul voinicesc pe munte.
Însă cînd am ajuns în Luče, cînd am văzut că Raduha ne priveşte semeaţă, şi noi pe ea de pe balcon, am hotărît: e clar, ne suim pînă în vîrf! Oana cea încăpăţînată a mai stabilit că pornim din sat (alt. 550 m) spre vîrf (alt. 2062 m). Şi dus şi întors pe jos că doar sîntem montaniarzi!
Recunosc acum plenar că m-am cam hazardat Drumul a fost cam lung, iar ultima bucată de urcuş abruptă rău pentru doi biciclişti care din cînd în cînd se mai suie şi pe jos pe cîte un deal. Nu-mi pare rău că am ales să facem traseul acela, căci a fost o zi minunată şi mi-a plăcut sentimentul că sîntem printre puţinii aleşi care s-au bucurat de de priveliştea din vîrf. Am ajuns cu bine înapoi pe lumină, deci se cheamă că n-am fost chiar inconşientă în asesarea putirinţelor noastre, dar cu uşoare emoţii căci ne-am şi rătăcit puţin spre final Ne-am simţit picioarele cîteva zile după, dar acum avem ce povesti
Oricum trebuie să spun tot plenar că Z. a fost un herou! Nici pîs n-a zis, nici măcar o dată n-a comentat: “Ţi-am zis io că e prea greu pentru noi!”, deşi ar fi avut dreptul să o facă. Ba chiar m-a încurajat pe mine cînd, la vale, începuseră să-mi tremure genunchii şi nicăieri nici ţipenie de om. Mulţumesc şi respect adînc: aşa partener de drum să tot ai
(aici am făcut picnic…)
(…iar aceştia ne-au fost invitaţii la masă
(cu capul în nori
