Acum să tot fie o săptămînă, eram ori în tramvai, ori la baie – în locurile astea mă vizitează inspirația de obicei – cînd mi-a venit ideea să pregătesc pentru aniversare un articol pe care să-l intitulez “Așteptîndu-l pe permis…”. Urma să fac o recapitulare a vieții mele pe meleaguri străine și să zic că de-abia aștept să primesc permisul de ședere permanentă să scap de o grijă și, mai ales, de vizite mai mult sau mai puțin plăcute, oricum anuale, la poliție

Legea zice că după 5 ani de ședere neîntreruptă pe pămînt croat și 6 abțibilduri în pașaport care dovedesc tot atîtea șederi temporare aprobate, poți cere definitivarea ceea ce am și făcut la sfîrșitul lui septembrie. Mi-au zis că răspuns primesc în 6 luni, maxim un an. Așa că m-am pus pe așteptat cu emoțiile unui student care așteaptă rezultatul unui examen pentru care a învățat tot, dar al cărui profesor e ușor capricios și îl poate pica pentru că n-a scris „nicio” într-un cuvînt . Nici nu-i de mirare avînd în vedere cîte chestii a trebuit să dovedesc pentru a convinge statul croat că-s demnă de a trăi aci

Însă, surpriză mare, acum patru zile primesc un telefon de la ofițerul de poliție care s-a ocupat de dosarul meu (așa-i că sună criminal? )) că am primit aprobarea! Ori îmi făcusem eu temele cum trebuie, ori a fost profesorul îngăduitor Am chiuit toată ziua, pînă a doua zi cînd m-am dus să ridic decizia și am observat o problemă: Oana Adina care obținuse aprobarea să trăiască fericită pînă la adînci bătrînețe în Croația era născută la „Brașov, Varșovia, România” )) Stop! Trebuie corectat!

M-am dezumflat căci îmi imaginam că cine știe ce procedură îndelungată și birocratică trebuie îndeplinită… Scenaristului de telenovele din mine i-a trecut chiar prin cap că poate se vor răzgîndi autoritățile )) Însă n-am avut dreptate, hîrtia corectată a venit după două zile, am mers ieri să o ridic și am avut parte de un moment de film ieftin cu imigranți ))

Doamna îmi scria ultimul abțibild pentru pașaport oficializînd noul meu statut, Rihanna cînta „Told you I’ll be here forever (…) You can stand under my umbrella…” )), iar eu arunc o privire pe geam și văd pe clădirea vecină un steag croat fluturînd în vînt ))

Ies cu pașaportul din clădire, fac doi pași și dau nas în nas cu președintele croat, ușor îngîndurat, însoțit de un bodyguard numai. Nu s-a uitat la mine decît apărătorul, dacă mi-ar fi zimbit dl Josipović m-aș fi oprit să caut camera ascunsă, jur )) A fost o zi în care au mers toate ca unse! De fapt, anul ăsta a pornit taare bine cu surprize plăcute, deznodăminte fericite, începuturi de drum de bun augur… Vă țin la curent IUHUHU! LIFE IS GOOD ))

Am respectat și anul acesta tradiția inaugurată în 2010 și continuată cu succes în 2011 Destinația de anul ăsta: Milano! La șase ore cu mașina de Zagreb, l-am pus pe lista de vizitat pentru că Zlatko n-a fost niciodată acolo, iar eu, deși am fost de două ori, n-am ajuns să ne cunoaștem foarte bine căci o dată am trecut rapid prin el cu autocarul în drum spre Franța – îmi amintesc un stadion… , iar a doua oară am stat mai mult – șepte ore pe aeroport la Malpensa în așteptarea legăturii

Ce știe tot omul despre Milano? Păi știe de Dom, știe de Scala, știe că e capitala modei și cam atît… În continuare vă prezit ce n-am știut eu despre Milano pînă să ajung acolo

Revelația că luminițele care se aprind să lumineze sărbătorile de iarnă pot fi frumoase, nu chicioase, am avut-o în vizită fiind la pariezieni. Ce faine au fost și la Milano! Pe fiecare stradă alt model, care mai de care mai elegant și elaborat Așa de simpatice mi-au fost că am pornit o nouă colecție deci: poze cu luminițe Și bradul central, vecinul Domului și al galeriei Vittorio Emanuele II a fost fain, înalt și luminos…

Zăpada a lipsit doar, dar nu am voie să mă plîng pentru că de fleață ce am fost mi-am lăsat geaca de nămeți la Zagreb Așa că noroc cu soarele și temperaturile ce au atins 15 grade – așa a fost de ajuns o hăinuță de lînă&fleece Dar altceva voiam să vă zic: ghida audio ne-a explicat vorbind despre Dom că e o idee bună să ne cocoțăm pe acoperiș pentru că în zilele senine se văd Alpii! Așa că ne-am cocoțat, ce era să facem, și ne-am bucurat că sîntem în formă: urcatul pe scări e șase euro, cu liftul zece )) Așa am economisit de înghețată – și ce înghețată ))

(se văd, se văd, uitați-vă cu atenție în zare ))

Altminteri dintre edificii n-am știut de Castello Sforzesco, ditamai bastionul de apărare datînd din secolul XIV care n-a fost cucerit niciodată, acum adăpostește și apără doar muzee și colecții de artă

No și ieșind din Castello, dai în parcul Sempione care-i o minunăție de parc cu arbori bătrîni și liniștiți – tii, ce umbră faină trebuie să facă vara și ce bine trebuie să fie să citești o carte (împrumutată de la biblioteca din parc pe o bancă sub coroana bogată a unuia dintre ei… Cu iarbă verde și-n ianuarie , cu alei folosite de plimbăreți și alergători și chiar și un pod păzit de sirene

(primul coș de gunoi care m-a făcut să zîmbesc nu-i unicat, am văzut multe ca el și nu numai în parcuri

Apropo de asta am tras concluzia că milanezii au umor ) E că?

Și tot plîmbăndu-ne, am mai dat de ceva neașteptat

(da, da, Napoleon a trecut și pe aici )

Că tot vorbim de parcuri, trebuie să zic că de ele știam deja. Am cumpărat mai am o revistă pentru triatloniști și acolo am găsit un articol la final: When in Milan, train like the Milanese

(Milanezii îs activi, organizează și un maraton maaare, într-o zi poate îl bifăm și pe el )

Așa am aflat despre Parco Nord care are o suprafață maaare, așa de mare că ai trasee marcate: 2, 3, 5, 10 km, cît vrei și umblă vorba că se organizează și semimaratoane în el… Păi loc e Parcul e aproape de hotelul ales așa că într-o zi ne-am dus să ne facem antrenamentul acolo ca niște viitori maratoniști serioși ce sîntem Și mi-au plăcut mult două chestii: cișmelele de la tot pasul să nu moară alergătorul sau biciclistul de sete și o idee: Orti sociali. Bucățele de grădină care sînt oferite spre folosință seniorilor orașului. Nu trebuie să plătească o taxă de închiriere, ci doar să se asigure că bucățica respecivă e îngrijită – poate fi grădină de flori sau zarzavaturi sau mixtă, după inspirație

xxx

Poze, din păcate, nu am, dar vă imaginați voi Planul era să ne întoarcem cu aparatul foto, dar nu am mai făcut-o pentru că am descoperit alt colț de rai! Monza care e la o aruncătură de băț de Milano, adică așa de aproape că nu știi unde se termină un oraș și unde începe altul!

(E și aici un Dom mai mic

Dar nu de aia ne-am dus la Monza. Ne-am dus pentru circuit de formula 1 Pe mine m-ar fi lăsat rece informația, dar Zlatko s-a grăbit să adauge că e și un parc mare acolo ))

Este! Înțeleg că e unul dintre cele mai mari parcuri amenajate din Europa! Și aici e loc de alergat, plimbat, călărit, biciclit, golfuit etc. și toți iubitorii de mișcare conviețuiesc pașnic și trăiesc fericiți pînă la adînci bătrînețe

(parc cît vezi cu ochii )

trei brazi, patru, cinci )

(doi alergători numa’ zîmbet ))

(bicicliști mai bine îmbrăcați și asortați ca la italieni n-am văzut )

No și așa am petrecut noi la-nceput de an, să ne meargă tot anu’ cum ne-a mers la Milano ) Ceea ce vă doresc și dumneavoastră Pentru informații suplimentarr, întrebați că vă zic tot

Pe locuri… Fiți gata… Start! O mînă de oameni, dis de dimineață

Hehe, ar zice omul că băieții gîfîie, Oana a ieșit la plimbare )) E de la Photoshop ))

Alergăm două ture, de data asta nu mă întreceam cu Zlatko, am mers de mînuță amîndoi ))

În tranziție, de obicei nu mă grăbesc că oricum îs printre ultimii care se suie pe biță ))

Mount your bikes…

And go!

Pe biță am fost așa rapidă că nu m-au prins în poză ))

Dismount your bike

Și iar alergăm

După care terminăm

O banană mîncăm

Și cu concurența la povești stăm

Prima, de fapt, n-a fost surpriză, știam că fugim de frigul și ceața care păreau că nu au să mai plece vreodată din Zagreb și ne îndreptăm spre soare, dar nu speram să fie și sîmbătă și duminică vremea însorită TOATĂ ZIUA

(în Zagreb un grad…)

(…în Portorož 8

Vreme numai bună de plimbat!

(dar nu înainte de încă o cafeluță! PE TERASĂ LA 9 DIMINEAȚA

Parenzana de care vă ziceam e un traseu pentru biciclete amenajat pe fosta linie ferată care lega Trieste și Poreč (Parenzo cum îi zic italienii ) cu bani de la UE – io o țin pe a mea, UE e bună la ceva . Pentru inaugurare au organizat o bicicliadă faină și ne-am dus Drum să-i zicem forestier, dar nu extenuant pentru că trenul nu putea să urce & coboare pante abrupte așa că a luat-o ardelenește, domol, mai pe ocolite ca să ajungă încet, dar sigur la destinație .

Sîmbătă am plecat din Lucija, Slovenia, de la mare, am trecut pe lîngă sărături (oare cum le zice la suprafețele alea de arată ca niște lacuri de unde se obține sarea marină? Sărățele sigur nu ), am trecut granița și am luat-o prin pădure și prin vii pînă am ajuns în Buje, la fosta gară! Soare, culori de toamnă, călduț, bicicliști colorați și multă voie bună

(la început am pedalat pe lîngă mare)

(la gară în Buje)

Cred c-am fost vreo 150 sîmbătă. Am mers încolonați, organizatorii au avut grijă de noi (pe mine m-o întrebat de o sută de ori dacă-s bine că meream mai agale ), am păpat gogoșele locale, am beut un suc, am luat o mandarină, am ascultat un discurs de primar (în Buje se vorbește și italiana, de fapt dialectul local e o amestecătură de croată cu italiană pe care numai ei o pricep ), am avut parte și de program artistic – un cîntăreț-biciclist care a mers cu noi tot drumul și ne-a cîntat despre biciclete și ”il treno che fa ciuf-ciuf” ). Apoi ne-am întors pe același drum, la mare ne-a așteptat pizza – mamă, ce bună a fost Și la revedere, urma să ne vedem a doua zi în Buje pentru partea a doua a expediției

Întorcîndu-ne în Lucija și Oana exprimîndu-și dorința de a bea o cafea, am tras o fugă pînă în Piran, oraș sloven tot la mare, unde am prins un apus de soare pe mare roș-portocaliu numai bun de pus la colecție ))

(pescărușii îs angajați ai Oficiului de Promovare a Turismului – cum văd un turist că vrea să facă poză peninsulei, cum încep să se rotească în aer pentru o poză mai de efect )

(eee? )

Nici n-am ajuns bine la hotelul din Poreč – unul din multele hoteluri Valamar, ales că-și fac reclamă că-s bike friendly și pentru că e unul dintre puținele deschise în extra-sezon – că am mai avut parte de o surpriză. Hotărîndu-ne tîrziu că merem în Istria și făcînd rezervarea pe fugă n-am observat că de banii ăia primim cazare ȘI masă așa că ne-am bucurat cînd ne-au informat la recepție că cina este servită între 6 și 8 )) Și ce cinăăăă… Bufet suedez cu de toate! Strategia mea ”cîte puțin din fiecare ca să pot gusta din tot” n-a putut fi aplicată căci prea multe ar fi fost de gustat Am apreciat și strădania hotelului de a-și educa nutriționist clienții – fiecare fel de măncare avea o etichetă cu inimă roșie, galbenă sau verde (verde era de bine ) care te informa cam cîte calorii pe 100 de grame are respectivul fel, ce vitamine, minerale conține etc.

Am mîncat și ne-am dus la culcare sărind peste plimbarea romantică pe malul mării, dar apucînd să vedem în broșurile informative că hotelul intitulat ușor manelist Diamant are altminteri 4 stele și e atît de scump peste vară încît ne-am permite să stăm în el trei ore și 27 de minute Am tras mucalit concluzia că ”prost să fii, noroc să ai” ni se potrivește tot mai bine și am adormit

Dimineață ne-am trezit și spre Buje am pornit (nu fără mic dejun și cafea ). Cu bițele pe șosea repejor, repejor ). Și urcă și coboară și urcă și coboară și urcă și mai urcă – ne cam grăbeam să nu ratăm startul, pînă la urmă am ajuns la țanc, ne-am și înregistrat – duminică au fost 450 de participanți! Și am pornit

(după 30 de km de marș forțat, eu eram numai bună de plecat mai departe într-o tură offroad de încă 65 de km

Dar adevărul e că e un drum tare frumos. Avînd 65 de km de parcurs și organizatorii ne-au tot dat bice ca să fie siguri că ajungem pînă la 3 la destinație, în Poreč. Că așa zicea programul, la 3 felicitările, muzica, dansul și masa Sper să revin într-o zi pe traseu și să fac pozele pe care le merită… Bellissimo

E liniște acolo că e drum folosit acum doar de bicicliști și cutreietorii pe jos – ce liniște frumoasă! Departe de lume, dar conștient și recunoscător pentru realizările ei – tuneluri, viaducte, drum lin… Tot drumul m-am gîndit că e incredibil că, odată, pe acolo pe unde mă dau eu cu bița, cîndva a mers un tren… Să vă uitați la galeria foto de pe site-ul Parenzanei că îs alese pozele pe sprînceană

E faină Istria și are ce oferi bicicliștilor de toate felurile și pregătirile, nu numai traseul ăsta, ci multe altele Mie mi-e dragă și pentru că acolo se vorbește și italiana, oamenii-s calzi și pămîntul roșu Vă urez s-ajungeți acolo și să vă bucurați de lumina ei

(am căutat o buturugă mică, dar n-am găsit decît o bancă în zăpadă din 2009

De curînd am tras o concluzie filozoafă numa’ bună de prezentat pe blog – țineți-vă bine

Io marțea și joia merg direct de la schimbul unu la schimbul doi, nu mai am timp să dau pe acasă. Și zilele îmi arătau cam așa: sculat, mers la primul servici, lucrat pînă la 3. Știți sentimentul ăla care te cuprinde înainte de a te urca în tren, avion, vapor? Neliniște amestecată cu nerăbdare? Ei, pe la 2 mă apucă și pe mine în fiecare marți și joi pentru că la 3.30 iau trenul care mă duce spre centrul de limbi străine și nu numai din Sesvete . La 3 plec ca din pușcă să nu cumva să-l ratez . Am o jumătate de oră să ajung pe jos pînă la gară (vreo 2 km, e varianta cea mai sigură, niciodată nu e bine să te bazezi pe transportul în comun ), să-mi iau bilet, să-mi iau ceva de mîncare că pînă la 3 pachețelul de acasă e deja digerat , să înfulec repede tot că nu-mi place să mănînc în trenul aglomerat, să ajung pe peron și să urc în tren. Simțiți gîfîiala din vocea mea?

Ajunsă la destinație, nu știu de ce, continuam să alerg (?!) Respiram ușurată, dar epuizată doar la destinația finală unde ajungeam cu 25 de minute înaintea cursanților . Pe care îi așteptam apoi uitîndu-mă pe pereți sau verificînd facebookul . Consum maxim de nervi și energie, grabă multă și degeaba.

Asta pînă într-o zi cînd m-am prins că pot face altceva. Am tăiat din obiectivele de bifat pînă la 3.30 pînă au rămas două: să ajung la gară și să-mi iau bilet . Scoțînd pauza de masă deja am respirat mai lejer. Ajunsă în Sesvete cu 45 de minute înainte de începerea orelor am decis că mai bine iau un loc la cofetărie, beau o cafea, mă tratez cu o prăjtură arătoasă (cum am făcut azi, happy Moș Nicolae ), mă uit la teveu (fascinant – pe un canal de muzică oamenii își trimit numele prin semese cu tarif special ca să afle cum e relația cu partenerul de viață ), ascult o muzică – bună, proastă, nu contează, îmi zîmbesc cu tantiile cofetărese și apoi o iau agale spre școală, avînd timp berechet să mai iau un pateu, o pizză, un burek (o plăcintă învîrtită cu brînză sărată) și iaurt de la brutăria din colț. Mai simțiți gîfîială în vorbele mele? Nu. Ea a dispărut . Nu mă mai grăbesc, ba apuc să-mi trag chiar sufletul între schimburi și sjung la schimbul 2 la timp, zîmbitoare și energizată, numai bună de motivat învățăcei să keep up the good work și să învețe English Ta-na-na!

M-am gîndit să împărtășesc cu voi această povață în speranța că veți atinge și voi noi culmi de fericire făcînd o modificare mică

P.S. În ziua cînd am decis că trebe să vă zic ce deștept mi-am rearanjat eu după-amiezele ca să-mi fie mai comode adică azi, aflu că se schimbă mersul trenurilor de la 11 decembrie )) Și se duce pe apa Sîmbetei planul meu perfect conceput ) Nu-i nimic, facem altul Dar despre adaptare continuă pentru menținerea în formă a neuronului într-un episod următor

Noo, e foame din aia care ține mult și revine des Aș mînca întruna de vreo două săptămîni, mi-e poftă des chiar de dulciuri ceea ce nu mă caracterizează altminteri

Ce face omul modern cînd are o întrebare? Întreabă un specialist? Sau caută pe google care-i baiul și cum se rezolvă problema Dă-i cu ceai, meditează, mîncă fructe, legume, e de la frig, e depresie, proteine ai încercat?, ai grijă să fie balanța proteine – carbohidrați echilibrată!, oare nu mai bine alegi o altă cură de slăbire?, nu te mai gîndi la asta, bea apă, ia niște vitamine, mănîncă mai puține dulciuri, ia niște pastile care taie foamea etc. etc. etc.

Sfatul nutriționistului pe un site pentru triatloniști? Eat more! Mănîncă mai mult, probabil nu te hrănești suficient ))

Pînă la 26 de ani și un pic io n-am știut să mă dau cu bicicleta. Nu în sensul că nu știam bine sau că nu aveam încredere să ies pe stradă pentru că în copilărie m-am dat numai prin curte sau în fața blocului, nu. În sensul că mă suisem pe o bicicletă doar de două ori în viața mea. Prima dată să fi tot avut vreo șapte ani. O bicicletă cu roți ajutătoare de împrumut, tură jur bloc. A doua oară a încercat să mă învețe bietul tata. Eram ditamai calul, deja îl știam pe Zlatko, ciclist experimentat, de aia am și luat tot cu împrumut o bicicletă mai mare decît mine. Tata m-a împins, mai avea un pic și-i stătea inima de la efort, dar pui nu luat zbor

Am învățat după ce m-am mutat în Croația. Pe o biță veche. În ciuda zîmbetului meu din poze și a bucuriei sincere cînd am reușit prima dată să învîrt pedalele, adevărul e că n-a fost ușor. Mi-a fost taare frică. Frică de om mare care pune răul înainte. Am încercat de multe ori pînă să reușesc să învîrt pedalele alea, dar cum sînt o încăpățînată, nu m-am dat bătută. Am căzut sănătos – n-am rupt nimic, dar nu m-am lăsat. Așa o fi fost scris în stele, să decid că mersul cu bița e fain chiar dacă… Și așa am cumpărat-o pe Prințesa Roșie

Zlatko a avut o răbdare de Cartea Recordurilor cu mine și nervi de fier. Dar și standarde ridicate cau un profesor exigent ce este. Nici n-apucam să stăpînesc un nivel că mă trecea la următorul Deh, îl înțeleg, avea și omul o fantezie: că se plimbă cu bicicleta cu prietena lui așa cum s-ar plimba cu un biciclist adevărat Pînă să iasă la pensie Adevărul e că n-a fost ușor. Mi-a fost taare frică. Frică de om mare care pune răul înainte. Frustrare multă, lacrimi, sentiment de neputință, tristețe că eu nu pot ca bicicliștii adevărați… Pornitul de pe loc – greu din prima Mersul pe lîngă mașini – fenomenal pînă nu trece un autobuz la jumătate de metru de tine Denivelările de pe șosea – orice crăpătură mi se părea un crater care de-abia aștepta să mă înghită Apoi dealurile temute nu atît pentru că scoteau sufletul din mine, ci pentru că orice urcuș are și un coborîș Și la vale – ce teroare… Apoi vîntul, ploaia care te mai prindeau pe drum – orice pală de vînt îmi părea un uragan gata să mă ia pe sus
Am mers și prin pădure să scăpăm de mașini. Dar am dat de alte obstacole: drum neasfaltat, pietriș, prundiș, alunecuș, crengi, frunze, rădăcini șamd. Speed is our friend. Mă lași ))

Dar n-am renunțat pentru că îs încăpățînată Pentru că am ținut morțiș să demonstrez că pot și eu Și pentru că am ajuns cu bița unde n-am fi ajuns pe jos sau pe patru roți Pentru sentimentul de liniște de după Și pentru că, încetul cu încetul, am învățat de toate fără să-mi dau seama. Pur și simplu într-o zi nu a mai fost o problemă că mașinile zumzăie lîngă mine, că bate vîntul dintr-o parte, că avem de coborît 20 de kilometri pe o șosea șerpuitoare și îngustă! Într-o zi am ridicat o mînă de pe ghidon fără să mă tem, în altă zi le-am ridicat pe amîndouă (scurt, foarte scurt, dar am făcut-o, demonstrîndu-mi că echilibrul e în cap, nu în mîini .

Patru ani a durat călătoria și vreo zece mii de kilometri… O grămadă de timp, dar a meritat, acum orice plimbare cu Prințesa Roșie e acum o PLĂ-CE-RE E ea mai grea la deal, dar am încredere că mă duce unde vreau eu! Am trecut prin multe împreună și asta se simte Ne cunoaștem și ne respectăm

Orice om normal la cap s-ar fi bucurat de fructele muncii sale și povestea s-ar fi încheiat aici Dar nu în cazul Oanei care s-a trezit că vrea triatlon Și a decis că așa cum a îmblînzit-o pe Prințesa Roșie, poate să îmblînzească ORICE biță, drept pentru care și-a luat o cursieră. Ușoară și năbădăioasă. Fără amortizor. Cu coarne și sistem de frînare cu totul altfel. Cu pedale de-alea de-ți prinzi papucii de ele (scuzați limbajul de nespecialist, chiar asta sînt ). Și cu cauciucuri supțirele.

Iar am simțit frici. Și ce frici… Mă lua cu rău de la stomac înainte de a ieși cu Săgeata Albastră… Dar am perseverat știind că am mai trecut o dată prin asta și, nu numai că am reușit, dar acum nu mai pot fără excursiile pe două roți. Am reușit cumva să închei și ieșiri lungi de 150 de km. E fain cînd ai un drum cu asfalt bun, parcă zbori, la deal e mult mai ușor… Am reușit să merg în grup. Am reușit să cobor de pe Sljeme de două ori într-o zi. Am reușit să particip la primele triatloane. Cu emoții uneori mari, recunosc. Am cîștigat și medalii, cupe, campionate. Am început să cred că the sky is the limit, că voi reuși orice, uite cît am avansat deja!

Și atunci am căzut la Franja anul ăsta. Buf. De la prea multă încredere în forțele proprii aș zice – am crezut că pot orice, să beau apă și să iau o curbă de exemplu Am terminat cursa, am luat medalia. Am continuat să mai merg cu bița că doar triatlonul baban pentru care m-am pregătit era într-o lună, dar încrederea în forțele proprii se șifonase ușor. De băut apă din mers, îndemînare necesară cînd ai 80 de kilometri de făcut înainte de 20 de alergare, nici nu s-a mai pus problema – mai bine mor de sete Ei, și cînd am văzut pe unde trebuia să mergem cu bițele la triatlonul de la Immenstadt, că am și de coborît, nu numai de urcat, mi-a stat inima în loc și mi-am zis în barbă: „Io așa ceva nu pot…” și așa a și fost. Vedeți voi, zicala aia cu „De crezi că poți sau că nu poți, ai dreptate” este adevărată și în cazul mersului pe bicicletă

După Immenstadt am mai luat o trîntă, cu Prințesa de data asta. După momentul ăla Regresul a continuat cu și mai mare avînt. Mai întîi m-a luat cu nădușeli cînd a trebuit să merg pe un drum necunoscut. Am început să simt că mă dor mușchii gîtului ceea ce nu băgasem de seamă pînă atunci. O dată, la vale mergînd, a trebuit să trag pe dreapta să-mi revin, deși, obiectiv privind, bietul deal n-avea nici o vină – așa ceva n-am mai făcut vreodată. Mă mai duruseră mîinile și pînă atunci că frînez mai mult decît e cazul, dar am trecut peste moment. N-a fost bine că m-am oprit, am avut probleme să mă prind iar de pedală. Așa au revenit temerile legate de pornirea de pe loc…

Ulterior am acceptat să merg cu cursiera doar pe trasee făcute deja, fără coborîri pe cît posibil. Deși mi s-a îndeplinit dorința, tot mi-a fost teamă. Am mers numai în jurul Jarunului. Mhmm, tensiunea persistă. Am hotărît să las un pic cursiera, poate îmi trece. Am căutat ajutor pe internet, tips and tricks cum să conduci ca un profesionist… Sfatul omniprezent e: „Exersează, exersează, exersează!”. De parcă nu știam Dar parcă m-a lăsat cheful de exersat… E timpul meu liber, ar trebui să mă relaxez, nu să înfrunt demoni! Cineva menționa flotările ca să-ți întărești mușhii gîtului. Oricum a fost liniștitor să văd că au și alții problemele mele

Am decis să iau o pauză mai lungă și am mers mai mult cu Prințesa. A fost fain, a început să mă bată gîndul că poate o cursieră nu-i de nasul meu. Există niște hibrizi – bițe ușurele ca niște cursiere, dar cu ghidonul și sistemul de frînare ca al MTB. Poate asta îmi trebuie mie… Dar cum să te prezinți cu așa ceva la triatlon, noblesse oblige ))

Azi, crezînd că mi-au trecut mofturile, am scos-o pe Săgeată la o tură scurtă pe un drum pe care l-am mai făcut de o sută de ori. Și iar mi-a fost teamă de toate Abia am ajuns în Samobor, am luat loc pe o terasă. Cu o mutră lungă și doo lacrimi pe obraz am zis: „Io nu pot…” Am comandat un ceai gîndindu-mă serios să-l rog pe Zlatko să se întoarcă după mine cu mașina. Am primit o cafea în schimb Prinzîndu-se de eroare, ospătărița s-a oferit să-mi aducă un ceai, dar am zis că nu trebe… Și bine am făcut că, înghițitură după înghițitură, s-a dus din emoție și tensiune și cînd am terminat cafeaua eram gata să plec mai departe. Cine știe ce-o fi fost în ea

La întoarcere am mers bine, ca-n vremurile bune, e drept că drumul e drept, asfaltul acceptabil și nici curbe la stînga nu-s Mi-am adus aminte că pe bicicletă o conduci cu creierul, concentrîndu-te pe unde vrei să ajungi, nu pe groapa pe care vrei s-o ocolești (bună lecție de viață ). Am ajuns acasă cu bine și mă gîndesc serios să mă apuc de flotări

Of, va urma

Azi a fost o zi însorită și caldă așa că ne-am gîndit că pădurea e cel mai potrivit loc de petrecut sîmbăta Zlatko a ales un traseu nou, ne-am echipat, am alergat, dar am și stat și fotografiat că am avut ce, ajunși la cabană am băut un ceai și am făcut cale întoarsă, ușor drogați cu aer și miros de frunze amestecat cu raze de soare Voi cum vă umpleți ochii de culoare? Cum vă pregătiți de iernat? ))