Am luat-o aşa, cu pedalele împrumutate de la Prinţesa roşie, ca să văd de pot s-o stăpînesc. N-am mers pe şosea, mediul ei natural, ci în jurul bazei de agrement Jarun, pe teren sigur, fără maşini şi obstacole multe acum cînd s-a lăsat frigul.

În ziua în care am cumpărat-o, la întoarcere de la servici, Z. a adus-o pînă la gară şi am dat o tură prin parcare după care am condus-o pînă acasă. Mi s-a părut că-i mai nărăvaşă decît ce-am încercat pînă acum (o biţă veche de oraş şi mountain bike-ul pe care-l cunoaşteţi sub numele de Prinţesa roşie – îi zicem aşa căci culoarea modelului a fost “princess red” ), drept pentru care m-am crispat puţin. Dar azi a fost prima ieşire oficială

Şi a fost o experienţă tare faină! Ne-am obişnuit repede una cu alta, mai repede decît aş fi crezut! Dacă-mi puneam mintea, cred că aş fi reuşit să beau apă din mers ceea ce, vă ziceam, la mine este apogeul controlului bicicletei Accelerează mult mai uşor decît Prinţesa, îmi dă senzaţia că răspunde gîndurilor mele Şi e rapidă. Pe drum drept, cu vînt din faţă am mers cu 30 şi la oră, viteza medie a fost 23 şi ceva la oră cu tot frigul, vîntul şi kilele de haine de pe mine (cu Prinţesa, acu’ două săptămîni aia maximă a fost 20!) Numa’ că trebuie să pot şi eu cît poate ea, ceea ce e motivaţie pentru antrenamente

Schimbă vitezele aşa de uşor că uneori nu-mi vine să cred că a făcut-o deja şi mă uit la lanţ, să verific Văz că poziţia mi-e bună (după 40 de km, nu mă doare nimic , doar pe frîne trebuie să mi le apropii altfel o să-mi fie greu la coborîri Amortizor neavînd, era pregătită sufleteşte de zdruncinări mai serioase, dar nu a fost cazul. Z. zice că asta mulţumită furcii de carbon şi a design-ului cadrului. Mulţumesc pe această ocazie inginerilor de la Cube, great job!

Mă declar foarte mulţumită de achiziţie, de-abia aştept să-mi cumpăr papuci pentru pedale clipless şi să-nvăţ să merg cu ei! Aia o să fie distracţie Cică musai cazi o dată că uiţi că eşti legat de pedale – pe partea asta nu o aştept cu nerăbdare

Se munceşte intens pe meleaguri croate, da’ vestea bună e că am vacanţă de Crăciun din 18 decembrie pînă-n 12 ianuarie!!! Nu-i aşa de rău să fii prof Ne auzim atunci

P.S. A sosit “Săgeata albastră”, biţa noo care-i tare cool, da’ nu vi-o prezint că încă e-n pielea goală – nici pedalele pe care le merită nu i le-am montat

Nici n-am terminat io bine să mă minunez de cîtă energie am, că am rămas fără! Am suspectat un virusel care s-o lipit de stomacu’ meu ca spagheta de oală, am făcut o cercetare amănunţită pe google şi am constatat că nu e H1N1, am luat o vitamină şi am decretat o zi liberă pentru ca să zac în pat cu Harry Potter (în căşti – v-am zis că sîntem fani? Am văzut toate filmele şi Z. a găsit audio book-ul! Noul hobby al cuplului Bakanić-Tomşescu e să revadă filmele şi să identifice diferenţele faţă de carte Of course, the book is much better .

Am lăsat-o mai uşor cu antrenamentele transformîndu-l pe cel de ieri într-o plimbare romantică în jurul lacului ceţos şi pustiu… Bine, spre final am mărit şi grăbit pasul că se lăsase frigul şi numa’ Jack Spintecătorul lipsea din peisaj

Azi a fost una din zilele acelea mofturoase ale Oamei, cînd e suficientă o schimbare de plan, cînd nu trebuie mai mult decît să nu-i iasă pastele ca lui Jamie Oliver sau să nu se asorteze prînzul cu vinul ca să o apuce desperarea, “neliniştea metafizică” camilpetresciană (da, citesc şi “Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” – poate de la ea mi se trage şi să tragă concluzia că, iremediabil, “life sucks” Trece cu un pui de somn, de obicei, sau cu puţin alint ceea ce s-a întîmplat şi azi, evident Viaţa e frumoasă din nou, copii se joacă în faţa blocului şi oamenii fac nunţi – gălăgioase, cum e obiceiul pe la croaţi, cu claxoane enervante şi steaguri fluturînd. Şi io mă-ntreb în barbă: ce te faci dacă te apucă pandaliile în “cea mai fericită zi din viaţa ta”? Vezi, Oamă, că se poate mai rău?

Întoarsă de la o alergare uşoară prin cartier (43min, 7,5 km), m-am gîndit să scriu, ca să nu uit, ce s-a schimbat de cînd m-am apucat de antrenat pentru triatlon (o lună şi juma’, doo), practic dublînd, dacă nu triplînd, exerciţiul fizic (o plimbare lungă pe jos şi-una şi mai lungă cu biţa pe săptămînă s-au făcut 1 înot, 2 alergări şi 1 biţă). Căci e taaare interesant – aş fi putut intitula liniştită articolul: “Laudă Mamei Natură”

- am topit cîteva kile fără cură de slăbire şi neintenţionat. Procesul a fost îndelung şi sînt sigură că a început mai de mult şi că se datorează mai ales “căţărărilor” bicicliste sau pe jos de anul ăsta, dar acum mi-am dat seama, cînd am luat la purtat pantalonii de iarnă care îs prea largi, aşa de largi că trebuie să cumpăr alţii. Oricum, e interesant de văzut cum se modelează corpul – zici că-i din plastilină Care muşchiuleţ munceşte, tot ăla repede creşte

- că tot am vorbit de dietă (sau de lipsa ei), am observat că, fără să-mi propun asta, mănînc mai mult carbohidrat, mai puţin sau deloc gras, mai multe vitamine şi minerale (sub formă de banane şi salate), ronţăi alune şi migdale şi fructe uscate şi beau apă… Ia ghiciţi ce se recomandă ca dietă triatletă? A fost o vreme cînd, din lipsă de timp şi chef de gătit, repede apelam la sendviciuri sau fast-food – acuma nu mai pot că nu-mi vine să mănînc aşa ceva, alt combustibil trebuie la efort şi Oana a descoperit reţete rapide, bune şi săţioase.

Mai am de rezolvat un singur problem – ajungînd acasă pe la 10-11 seara, atunci iau şi cina ceea ce nu-i chiar bine (nu pt. că “se pune”, ci pt. că am senzaţia că m-aş hodini chiar mai bine cu stomacul mai gol).

- beau mai puţină cafea. Una de dimineaţă şi atît. Reflexul “aoleo, mi-e somn, ia să bag un espresso” a dispărut. Dacă între şcoala de dimineaţă şi aia de după-amiază mă vizitează Moş Ene, închid ochii pt. 10-15 minute – tot atîta timp aş fi cheltuit şi pe făcut cafea şi băut. Da’ energie am – poate de-aia că am de cărat după mine o greutate mai mică. Sau poate de-aia că adorm imediat şi dorm bine.

- parcă-s mai relaxată – ceea ce e normal căci, la mine, dacă odihnă nu e destulă, viaţă liniştită nu e deloc…

- la început m-am gîndit că o să-mi fie greu să mă oblig să mă mişc de 4 ori pe săptămînă cel puţin. Cine mă ştie, mă ştie de căpoasă, aşa că eram gata să trec peste comoditate cu gîndul la locul fruntaş la triatlonul olimpic de la anul Da’ nu a fost nevoie să-mi dau şuturi! Tot programul e executat natural şi făr’ de efort. Ba chiar îmi lipseşte luni, marţi şi joi cînd n-am timp de altceva decît de “servici”

Foooarte interesant…

Z. a avut o fantezie: să ne personalizeze bicicletele ca să se ştie “ale cui ie” N-am avut inima să mă opun să-mi lipească abţibildul de mai sus pe Prinţesă – lasă, mamă, bine că nu umblă prin cîrciumi şi pe la fomei

În altă ordine de idei – life is good! Again! Azi am luat-o la deal cu biţele, credeam că o să fie o zi însorită, a fost una vîntoasă, da’ nu ne-am descurajat şi acasă într-o bucată am debarcat, după 80 de km de pedalat )) Am păpat – miam-miam nu ca-ş fi io maestru bucătar, vîntu’ e de vină şi la nuna-nuna cu noi, cum zice cea mai înţeleaptă prietenă a mea – sssst, Z. nu s-a trezit încă! În rest, dacă vă întrebaţi, totul decurge după cum am stabilit: şcoli, treburi administrative, swim, bike, run ))) Oh şi citim: “Triathlon Training for Dummies” )))

şi din tura de duminică un film a montat Oana, mîndră cum n-aţi mai observat, imediat l-a şi promovat

“Cînd mi-e cel mai greu, accelerez!”

Vorbea despre cum face el cînd aleargă. El, Brko, e un filozof aproape vecin, cu siguranţă prieten al lui Z. Le ştie pe toate mai ales dacă e vorba de sporturi (dar nu numai – îmi explica într-o zi care-a fost treaba cu comunismul în România şi cum le e greu românilor de cînd au intrat în UE ).

Azi am încercat să facem cum zice el şi nu ne-a ieşit, dar Z. a insistat să-i trec vorba la “Cuvinte înţelepte”

Din aceeaşi serie, îl citez şi pe Sparky Anderson, manager al Detroit Tigers: “PAIN DON’t HURT!” ))) Via Tomşescu, evident, el îşi dă doctoratul acum în sporturi, antrenamente, nutriţie şi speech-uri motivaţionale

Humor de triatleţi, nu vă impacietaţi

• Vă place Pedro Almodóvar? Nu rataţi cel mai recent film: Los abrazos rotos/Broken Embraces!
• Aţi văzut Public Enemies în care Johnny Depp îl joacă pe John Dilinger şi Christian Bale pe Melvin Purvis? Eu n-am rezistat pînă la capăt De obicei mă lupt eroic şi, din politeţe, mă uit pînă la sfîrşit oricît de prost ar fi filmul. Îmi spun că, orişicît, oamenii s-au străduit, au dat ce-au avut mai bun din ei :) Însă la vizionarea acestuia am decis că renunţ la politeţuri de acum încolo, timpul meu e prea valoros
• Pe aici am fost azi cu bicicleta. Ziua a fost fenomenală, iar Oana a fost în formă tare bună! Se bucură căci e mult mai sprintenă la deal de cînd cu kilogramele pierdute prin antrenamentele pentru triatlon Şi parcă are energie mai multă, s-a trezit de bună voie şi nesilită de nimeni la 8 sîmbătă! Şi duminică! O s-o ţin sub observaţie şi vă mai relatez

Eram în vizită la Lucian în bucătărie, am văzut că cel mai recent articol al lui ne trimite către un articol din EVZ despre ce ne pun ăştia în mezeluri. L-am citit şi am decis că-i destul de alarmist Am citit şi comentariile cititorilor (de la “nu mai mănînc aşa ceva” pînă la “dar ce mai mîncăm atunci?!!” şi “io lucrez în domeniu, nu-i chiar aşa”) şi am comentat însufleţită după cum urmează:

Io refuz să mă alarmez pentru că-s sigură că nu-i dracul chiar aşa de negru. Am încredere în mama natură care m-a făcut într-un mod tare deştept şi în “poftele” mele. Şi mai multă de cînd am citit într-o carte despre cum să creşti bebeii, la capitolul “nu forţaţi copiii să mînce că ştiu ei mai bine ce le trebe şi cît” despre un experiment. Copiii de la o grădiniţă din Marea Britanie au primit în fiecare zi a săptămînii pe tavă alimente din toate categoriile alimentare şi au fost lăsaţi să-şi aleagă singuri ce vor păpa. Deşi alimentaţia lor privită zilnic era dezechilibrată, la sfîrşitul săptămînii ei păpaseră foarte sănătos şi echilibrat şi în cantităţi care se pupau cu prescrierile oamenilor de ştiinţă de capul lor! Puştii aveau doi ani, deci e exclus că se informaseră cu privire la alimentaţia sănătoasă!!!

De atunci sînt de părere că oamenii prea mult îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala şi prin diete, cure de slăbire, pe fond nervos (stres, nefericire cronică…), din grabă sau din prostii culturale (“trebe să fie masa bogată că dacă nu e e semn de sărăcie”, “gras înseamnă frumos” sau, varianta modernă, “slab înseamnă frumos” şi alte tîmpenii) îşi dau peste cap sistemul natural de selecţie a hranei şi ajung să bage în ei orice, oricînd şi oricît.

Pe principiul ăsta, dacă ceva nu mă atrage, asta înseamnă că nu-i bun pentru mine. Vorbeau în articol de chestii nedigerabile zece ani – păi organismul nostru nu-şi dă seama că primeşte ceva nedigerabil?!! Io zic că ştie în ciuda aditivilor “care dau dependenţă”.

De-aia am renunţat să mai mănînc crenvurşti şi parizer, nu pentru că intră nu ştiu ce în compoziţia lor, ci pentru că nu-mi trebuie. De-aia nu consum dulciuri prea multe (cît eram la cură de slăbire, numa’ ciocolată visam, acu’ e la liber ciocolată şi, guess what, mănînc o bucăţică din cînd în cînd. Şi sînt sigură că de-aia nu mă atrag deloc prajiturile instant – amesteci prafu’ şi bagi la cuptor. Am încercat şi nu mai îmi trebuie…). Dar mănînc cîrnaţi (ieri, pentru că mi s-a făcut poftă ceea ce e explicabil: e frig afară, organismul are nevoie de grăsimi pentru încălzirea centrală. Cred că înainte de asta am mîncat ultima dată astă-iarnă. În cazul ăsta nevoia de şorici a bătut efectul aditivului:), pateu (cu ceapă, miam-miam, făcut în Slovenia, sînt sigur că UE pune mai mult ficat în el decît E-uri şi aşa mai departe. Hai că m-am lungit

Ca să concluzionez aş zice aşa: “Puneţi-mi ce vreţi voi în mîncare (ok, nu cucută:) ), căci eu voi şti că-mi dăunează şi nu voi consuma

De adăugat aş mai adăuga că, asta e, dac-o fi să mor pe motiv de E, am consolarea că am cîştigat momente preţioase în viaţă pentru că am avut o grijă în minus Căci perspectiva unei vieţi de 150 de ani în care să mănînc numa’ broccoli şi morcov “bio” şi “eco”, fiert în aburi, fără sare că are leguma suficientă mă atrage foarte puţin La fel, prefer să-l citesc pe Alain de Botton (e fenomenal!!! V-am mai zis, dar vă mai zic , nu etichete şi ambalaje Fiecare om e altfel. Asta nu prea citesc nicăieri prin reţete, diete şi articole. Unii fumează pînă la 100 de ani şi mor călcaţi de tramvai, tot aşa, poate că majoritatea populaţiei e rezistentă la aditivi altminteri cum de rasa umană n-a dispărut încă?

Şi acum vă dau cuvîntul, io mă duc la bazin nu pentru că sportul e sănătate curată, ci pentru că am un triatlon olimpic de terminat într-un timp decent la anu’ )))

Cu o întîrziere de vreo două săptămîni. Imaginaţi-vă că a întîrziat cartolina, deşi în realitate a făcut fix trei zile pînă la Braşov

Fiind o dimineaţă ploioasă de octombrie în care doar creativitatea şi deştele pe tastatură pot să zburde, m-am gîndit să consemnez, dacă tot am ocazia, ce-a fost cool în mini-vacanţa de 3 zile

1. Hotelul. Făr’ de recepţioner, bar, restaurant, pază şi protecţie! Dacă stau să mă gîndesc bine semăna a cămin de nefamilişti, poate asta a şi fost odată, cu studiouri şi apartamente dotate cu tot ce-ţi trebuie pentru o viaţă confortabilă (mi-a plăcut chicineta utilată de la furculiţă pînă la tava din cuptor aşa de tare că era să gătesc în vacanţă )))

Rezervare online, check-in şi plată la automatul de la intrare care îţi eliberează o cheie magnetică şi-ţi urează “Sejur plăcut!”. Z. s-a amuzat imaginîndu-şi în cît timp ar dispărea hotelul cu totul într-o ţară balcanică… )))

2.

Semnul ăsta care zice “Aci nu se fumează, thank you very much” într-o gară, la aer!!! În momentul în care l-am văzut, am şters cu buretele tot ce m-a enervat la austriecii întîlniţi pînă acum (lipsa de căldură, autosuficienţa, faptul că nu vorbesc engleza…):)

La Viena par a trage imigranţii ceea ce face ca kebapul să fie fenomenal şi să te-nţelegi în engleză la magazin sau chioşc Mulţi de prin fosta Iugoslavie (mult mai mulţi decît români . N-am stat decît trei zile, poate trag concluzii pripite, da’ comportamentul locuitorilor transmite mesajul: “convieţuim paşnic, nu ne deranjăm unii pe alţii…”. Şi m-am simţit în siguranţă chiar hălăduind pe străduţe slab luminate, că se face economie, seara tîrziu.

3.

Veveriţele din parc de la Schonbrunn. M-am emoţionat de-a binelea cînd cea din poză a venit foarte aproape de mine cu o privire întrebătoare: “Ai vreo nucă sau numa’ mă fotografiezi?” Nici parcul în chestiune nu-i rău – de două ori am trecut prin el căci hotelul nostru a fost la două staţii de tramvai. Îmi place că-i mare şi îngrijit şi plin de joggeri…

4.

La metrou a fost vesel Poate pentru că nu ne-am pierdut niciodată şi pentru că n-am aşteptat mai mult de 10 minute vreun mijloc de transport în comun. Mie mi-a plăcut vocea calmă care anunţa staţia următoare şi peronul pe partea stîngă Şi şuieratul trenului pe şine

5.

Ce mai putea să impresioneze un cuplu de triatleţi, unul mai în devenire decît celălalt? O ditamai aleea de 4 kilometri, lată după cum vedeţi mai sus, dedicată exclusiv celor nemotorizaţi E aproape de parcul de distracţii din Prater (tii, şi a colo a fost fain, ne-am dat în roata aia veche de 200 de ani şi ne-a impresionat profund: “Ce condiţii, dom’le, ce condiţii de antrenament…”

6.

Aici sîntem în parcul dedicat lui Sigmund. Te aşezi într-un şezlong (face cinste the City of Vienna), şi te uiţi la cer, verde sau catedrală, după chef Life is good

A fost fain! Am scăpat şi la cumpărături (ieftin, ieftin, la super-ofertă!!!), am plecat cu două kile de cărţi de la librăria britanică (tot ce aveau la raft semnat de Alain de Botton a plecat cu noi Ce să facem dacă la noi, în provincie, cititul e scump şi oferta slabă? )) Am luat la picior tot centrul şi am căscat ochii la arhitectura grandioasă (ia te uită, dom’le, ce-au construit ăştia cît timp noi ne băteam cu turcii la porţile Europei , am declarat că ne place de capitala pe care am avut-o odată din motivele enumerate mai sus şi că o să mai venim că tot sîntem aproape