Standard

Un român la Zagreb. Cu dedicaţie specială socrului meu virtual :)

„Mergeţi pînă la Arad, domnişoară?”, mă chestionează colega de compartiment de tren rapid, evaluînd şansele de a rămîne singură pe banchetă o bucată de drum.

„Pînă la Budapesta, doamnă. Acolo schimb trenul – merg pînă în Croaţia.”, răspund şi citesc dezamăgire în ochii ei căci nu va putea să se întindă nici un pic.

„Acolo lucraţi?”, continuă conversaţia acum că tot nu putem dormi.

„Deocamdată nu lucrez nimic, doar locuiesc acolo. Viitorul meu soţ e croat.”. Nu zic „prietenul meu” că sună prea puţin serios, mai bine mă dau viitoare doamnă să nu mă suspecteze că merg la produs.

„Auziţi, da’ nu e periculos acolo, la Belgrad?”, mai întreabă tovarăşa mea de drum, de-a dreptul îngrijorată acum că şi-a dat seama unde mă duc …

„De ce să fie periculos?”, întreb neştiind cum să zic că Belgradul e în altă ţară, fără să pară că mă dau atotştiitoare …

„Păi cum de ce? E război acolo!!!”

glavni kolodvor

Am avut parte de o grămadă de dialoguri de felul ăsta în viaţa mea acum cîţiva ani. Între timp românii au descoperit că în Pula există amfiteatru şi aleg tot mai des Croaţia ca destinaţie turistică. Bag seama că s-au lămurit că-s gata ostilităţile.

Nu aş fi aflat nici eu prea multe despre ţara asta recentă şi cu siguranţă n-aş fi emigrat în ţara lui Mesić Vodă dacă n-ar fi fost El. Blond. Ochi albaştri. Trup atletic. Asta pentru admiratorii de romanţe. Cu început de chelie şi cu ochelari, for the record. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămîne de făcut? Trec peste relaţia la distanţă şi ajung aproape de zilele noastre ca să analizez unde e pentru mine „acasă”.

„Cum unde? La Braşov! Acolo m-am născut, acolo am copilărit, acolo m-am împrietenit, acolo m-am şcolit, acolo m-am îndrăgostit prima oară. Şi a doua, a treia şi a cincea. Acolo e casa părintească, acolo e familia. Acolo e Tîmpa şi acolo-s munţii de urcat! Ce întrebare e asta?”.

Aşa-mi ziceam, sigură pe răspuns, cînd am ajuns aici. Pentru că aici oamenii vorbesc o altă limbă care sună duşmănos şi pe care parcă niciodată n-am s-o stăpînesc pe deplin. Nu mă gîndisem niciodată că vorbitul limbii materne este o nevoie şi-o plăcere. Mi-am dat seama de asta doar cînd am văzut că n-am ocazii să o folosesc. Aşa e omul, îşi dă seama de ce are doar cînd pierde acel ceva.

Băştinaşii nu-i privesc cu prea multă simpatie pe străini. Am nevoie de permis dacă vreau să fiu sclav la patron. Sau pot alege să muncesc la negru. Oricum de cozile alea umilitoare la poliţie ca să-mi obţin permisul de şedere pe un an nu scap. Şi aşteptarea: îmi aprobă, nu-mi aprobă … Aici e altfel. N-am prieteni, parcă oamenii-s mai reci. Parcă n-au simţul umorului. Of, era mai bine în România.

parc1

După o vreme am revenit pe melagurile natale. Bucuroasă de revedere şi hotărîtă să nu fac ca alţii care scuipă ţara mumă: la ei, în Străinezia, e mult mai bine, acolo cîinii umblă cu covrigi în coadă. Acum ştiu că nu-i chiar aşa, dar sînt dornică să împărtăşesc din experienţele mele noi căci, orişicît, diaspora te căleşte, te învaţă, te deschide.

Cînd colo, prea puţini interesaţi. La întrebarea: „Cum e?”, răspunsul corect şi aşteptat e: „Aşa şi-aşa”. Nici „bine” că ar fi geloşi, invidioşi pe tine, lor le merge prost. Ei în veci n-au să fie mulţumiţi oricîţi bani, maşini, faimă şi ţoale ar avea, dar asta e o altă problemă. Nici „rău” nu poţi răspunde că atunci te iau peste picior: „Păi bine, mă’, Gogule, la ce-ai mai plecat atuncea?”.

În orice caz, e de preferat ca răspunsul să fie cel mult trisilabic. Orice cuvînt în plus este o încercare de a atrage atenţia asupra propriei persoane, atenţie pe care nu o meriţi. Dacă faci vreo referire la ce-i bun în viaţa ta, eşti un lăudăros care se dă mare. Aşa că mai bine taci. Şi asculţi lamentările nesfîrşite cu privire la viaţa lor de rahat care este. Ce ştii tu? Tu eşti norocos, ai scăpat.

felinar1

Şi apoi, deşi te-ai jurat că n-ai să, te enervezi cînd ţi se-ntîmplă tot felul de neplăceri stupide. Nu poţi schimba o bancnotă de o sută de coco că-i lipseşte un colţ, deşi la mama ei, în UE, n-ar fi o problemă. Opa, stai aşa, şi România e intrată-n UE!

Sau îţi dă birocraţia vreun bobîrnac să-ţi amintească pe ce lume trăieşti. Sau te bucuri că nu se mai fumează în tren pînă ai nevoie la toaletă şi-o descoperi înfundată cu chiştoace. Sau ceri un capuccino şi primeşti o apă neagră înspumată la suprapreţ. Sau te cutremuri la fiecare: „Mda, ce doriţi?” zis în silă de furnizorii de servicii.

Şi atunci înjuri şi tu laolaltă cu concetăţenii tăi de odinioară sistemul ticăloşit. Pentru o clipă simţi că eşti de-al lor. Te-ai întors acasă. Sau nu prea? Că tu te-ai detaşat, de fapt. Circul ieftin de la televizor cu politicieni şi vedete nu te mai preocupă. Nu eşti la curent, deci nu prea poţi contribui la discuţie. Şi-atunci îţi încolţeşte în minte o întrebare: dacă e, totuşi, mai bine la ei?

catedrala1

Episoadele se repetă succesiv, cînd eşti aici ai vrea să fii acolo şi invers. Eu aşa am tot pendulat între două realităţi pînă mi-am găsit, într-un final, pacea în blogosferă. Dintr-un om nici aici, nici acolo, m-am transformat într-unul şi aici, şi acolo. Sînt un cetăţean al lumii şi pot trăi (bine) şi în România, şi în Croaţia, şi în Papua Noua Guinee dacă îmi vine cheful într-o zi. Aşa că m-am hotărît: acasă e acolo unde sînt eu.

„Îmi place, dar finalul e prea abrupt. Problema cu tema asta e că se poate scrie un roman întreg.”
„Ştiu, Kundera a scris unul deja.”

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;Un român la Zagreb. Cu dedicaţie specială socrului meu virtual :)&8221;

  1. cu toate că s-a aflat că în Pula există un amfiteatru, românii tot se hlizesc isteric când îi aud numele… acuma, sper că-ţi dai seama că odată introdus cuvântul ăsta, o să vă crească traficul (îs mulţi gugălăi care dau search la cuvinte porno)! 😛
    cât despre sfârşit, să înţeleg că e un preview la postul cu cei mai tari scriitori din topul personal al Oanei?!? 😉

  2. Oana, e bine ca, pana la urma, te-ai regasit in blogosfera. Iar prietenii de aici cred ca sunt unii pe care poti conta. Ce sa zic? Nu am trecut prin ce ai trecut tu dar cred ca este foarte greu. Si mai greu este atunci cand te intorci in tara cu dor nespus si ti se dau palme dupa palme…
    Si eu vreau sa plec, la munca, dar de asta imi e frica. De faptul ca pentru mine „acasa” e Brasovul. Asa cum ai sus tu…totul e aici.

  3. Văzut Zagrebul în vară. N-am fost prea impresionat. Bratislava fu’ mai frumos. În rest, cam aşa e, cum zice Oana. Cam oriunde în străinătate te simţi strein.

  4. @dora

    Nu-şi poate ascunde omul gîndurile de tine nici pe blog 🙂

    @ionutu

    Mulţumesc. Să vezi cum are să-l podidească lacrimile pe Z. cînd o citi postul tău de azi că-i mare fan al romanilor 😀

    @Crystal

    Păi cînd pleci la muncă pe perioadă determinată, s-ar putea să fie mai uşor. Ai un obiectiv de-ndeplinit, ştii că ai să te întorci, strîngi din dinţi şi mergi mai departe.

    @Hudrea

    Îi drept că Zagrebul n-are multe de oferit turiştilor, îl bifezi în juma’ de zi cu tot cu cafeaua pe terasă şi ştrucli la restaurant. Da’ e un loc plăcut în care să trăieşti: verde, liniştit, capitală deci buric tîrg, dar orăşel de fapt că n-are aşa mulţi locuitori. Dacă aş fi ales, n-aş fi nimerit aşa de bine 🙂

    @socru’
    Tată socru, eşti un drăguţ 🙂 Să-nţeleg că dedicaţia pe blog nu-i suficientă: vrei să apară scris, negru pe alb, pe prima pagină a romanului? Negociem 🙂

  5. Pingback: Chestionar retoric pentru viitorii emigranţi « Oama’s Weblog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s