I Have a Confession to Make

I believe I’m an alien. Extraterestru fără acte în regulă. Cum de am ajuns la concluzia asta? Păi simplu. Am fost în vizită în Ro şi am dat peste oameni mai degrabă necăjiţi, trişti, incapabili să vadă, darămite să se bucure de ceea ce au şi ceea ce este frumos în jurul lor.

„Ca la noi la nimenea” ar sumariza atitudinea lor. Şi dă-i cu plînset, bocet, jale. Culmea fiind că România n-ar fi buricul pămîntului nici dacă s-ar face concurs de condiţii grele de viaţă şi nici medaliată cu aur într-o competiţie internaţională de guverne incapabile. Z. a sesizat un paradox şi s-a întrebat retoric: „Cum de oamenii se plîng atît, dar pe stradă văd mai degrabă oameni zîmbitori?”. Am oferit teoria cu „Erau bucureşteni în vacanţă la munte, o fi de la aerul rarefiat”. Sau popor trist, plin de umor, aş zice parafrazîndu-l pe Bacovia.

Oamenii au dreptul să fie nefericiţi. Doar că nu mă simt în largul meu printre ei. Aproape că mă fac să mă simt vinovată pentru că mie nu-mi merge rău în viaţă. Sau că trec cu vederea părţile negative că, acu’, la drept vorbind, nici o viaţă nu poate fi în mod exclusiv roz.

Şi în mlaştina asta de durere, vin eu cu poveşti despre soare şi mare şi cum am făcut 150 de km cu bicicleta într-o zi şi cu planuri de voaiaj-voaiaj şi mai şi zic cu tupeu că pe mine criza nu m-a lovit în moalele capului. Oftat. Da’ cu sănătatea cum stau? Stau bine. Nu mă duc să-mi fac analizele că poate totuşi am ceva? Nu.

M-am întors şi prin prisma celor trăite mai an văz că şi-n blogosferă e la fel. Multă obidă, tovarăşi. Şi mă simt ca-n bancul ăla cu vulpea care ţopăia prin pădure: „Haide, iepure, vino şi tu! Viaţa e frumoasă! Să alergăm, să ne bucurăm!”. Şi se ia iepurele după vulpe. „Haide ariciule, vino şi tu. Viaţa e frumoasă! Să alergăm, să ne bucurăm!”. Şi mere şi ariciul. „Haide lupule, haide ursule, veniţi şi voi, viaţa e frumoasă! Să alergăm, să ne bucurăm!”, la care lupul: „Ar fi chiar culmea să mergem să alergăm cu vulpea de cîte ori ia Ecstasy … „. Io fiind vulpea, din ce în ce mai obosită.

Am postat azi despre manele şi despre filme în condiţiile în care Ionuţu e cătrănit rău. Şi am o dilemă, tovarăşi: Să mai scriu pe Cronică sau să mă retrag în pas de dans pe un picior de blog pentru lume senină, drogaţi ca mine, unde şi enervările să miroasă a panseluţă?

Anunțuri
Fără categorie

13 gânduri despre &8222;I Have a Confession to Make&8221;

  1. Pai blogul asta e: un loc de dat cu capul. In zid, pentru unii, in gura, pentru altii. De-aia sunt atat de incrancenati oamenii-bloguri. Asa ca nu-ti fa griji, stai cu noi pe-aicea, ca pana la urma tot se termina efectul drogurilor si re-devii si tu ca noi!

  2. Ai zis tu bine, Cetăţene, „încrîncenaţi” e cuvîntul atotcuprinzător. Cît despre re-devenirea mea, Doamne fere’, pen’ că io iau lucrurile în serios, inclusiv nefericirea. Eu zic că omul care mai are putere să se plîngă, nu-i atît de lovit în aripă pe cît vrea să ne facă să credem şi în lumina acestei chestiuni, cred că aş amuţi brusc (şi definitiv?).

    Aş rămîne, Cetăţene, dar mi-e că deranjez lumea din jur cu veselia mea (exagerată şi falsă, mi s-a mai zis 🙂 …

  3. Caracterul blogului acesta a fost unul heterogen din câte mi-am dat io seama. O combinaţie reuşită între efectul ecstasy-ului tău şi cătrănismul cathartic (terapeutic) al Ionuţului… Pentru mine, supărările, ofurile nu sunt neapărat nişte treburi negative, precum nici optimismul exagerat nu e neapărat o chestie pozitivă (genul ăsta de optimism îmi sună a refulare câteodată). Ca-n bancul cu morala că „nu oricine te bagă în căcat îţi e neapărat duşman, cum nici oricine te scoate din căcat îţi e musai prekin”. Conflictul cognitiv este simplu de rezolvat… Dacă pentru tine este mai importantă omogenitatea conţinutului unui blog, atunci ori ia Ionuţul ecstasy, ori te muţi înapoi în România şi te cătrăneşti şi tu… sau mergi pe ideea ta de a-ţi face un blog în care „şi enervările să miroasă a panseluţă”. Sunt sigură că asta i-ar plăcea mult de tot lu’ emil… 🙂
    Cât despre România plină de obidă şi de oamenii incapabili să vadă ce e frumos în jurul lor, ai tras o concluzie cam pripită, generală, cu caracter de adevăr universal valabil, ceea ce nu se înscrie întocmai în trendul optimismului care îţi caracterizează personalitatea. Iar o vizită de 7 zile pe an nu-ţi oferă o imagine de ansamblu corectă. Nu face decât să-ţi alimenteze nişte prejudecăţi, şi ştim cu toţii cum prejudecăţile distorsionează realitatea şi fac oamenii să gândească în tipare. Ar fi ca şi cum aş merge şi io în Germania şi aş concluziona că toţi germanii îs rigizi, disciplinaţi şi nu ştiu să se simtă bine.
    No, atât… că m-am lungit prea mult şi afara ninge prea frumos! 🙂

  4. Subscriu Cetăţeanului şi Dorei. Nu sunt însă de acord cu timpul trecut al verbului „a fii” folosit de Dora. Caracterul acestui blog este şi va fi unul eterogen, după cum bine a conchis Dora. Şi aşa va rămîne.
    Oană,
    ce-ţi veni aşa deodată? Nu ai/avem contract cu blogul, te poţi opri oricînd, poţi reveni oricînd, vorba ceea: n-avem normă. Scrii cum îţi place. Eu scriu cum pot, cum simt, cum vreau.
    Dacă simţi că nu mai vrei cu Cronica, nu e bai, nu e dezamăgire. Iar dacă vrei un colţ al tău, cu numele tău, m-aş bucura la fel cum mă bucur şi sunt mîndru de echipa făcută pînă acum, aici. Te-aş pune cu siguranţă în blogroll-ul Cronicii. 😉

  5. Mulţumesc pentru comentariul amplu 🙂 Io ziceam că ce ne apropie, pe mine şi Ionuţu, e capacitatea de a face haz de necaz. Între timp a venit criza, vremuri grele şi îmi sînt eu mie însămi penibilă cu postările cu hihihi-hohoho. Deci întrebam şi io, că poate mai bine să fiu penibilă în haltă parte 🙂

    Şi acuma să mă apăr? Să zic că concluzia nu-i nici o concluzie, ci constatare ref. la unii dintre oamenii pe care i-am întîlnit io, şi nicidecum nu-i bagă pe toţi în aceeaşi oală, că, totuşi, am trăit 26 de ani în România, că nu, nu am uitat că sînt româncă de cînd lucrez pentru americani, că optimiştii şi cătrăniţii sînt peste tot nu numa’ „dincolo”, respectiv „în România”, că nemţii ştiu să se distreze, că blogosfera nu este o a doua Românie şi că şi aci a nins frumos şi că emil n-are nici o legătură – hihi şi că vizitele de 9 zile sînt uneori mai relevante decît vieţuirea într-un loc de-a pururi şi că prejudecăţile e uneori bune (aia care, de exemplu, îţi zice să nu bagi mîna în foc că te arzi) etc. etc. ? Mai bine nu 🙂

  6. Wow, cum zice Wall-e, Ionuţu e cu noi. Ionuţule, you are ok, cronica is ok, everything is ok. Puneam de o întrebare să aflu dacă decalajul dintre hi-hu-hi-ul meu şi temele serioase tratate de tine nu devine la un moment dat deranjant pentru cititor. Voiam o părere, dacă voiam să părăsesc cronica îţi dădeam un mail, un telefon, un semeseu 🙂

  7. stii ca m-a lovit si pe mine o chestiune asemanatoare, undeva catre finalul anului? ma gandeam ca odinioara scriam si chestii de bine si acu, parca tot e de rau… si dilema mea e sa imi fac blog nou sau doar o rubricuta? 😀 din alta perspectiva, pe mine ma energizeaza post-urile si discutiile cu persoanele care vad/ traiesc viata fara sa ii doara capul prea tare 🙂 ma gandesc ca, uite asa, maine-poimaine le iau pe urme 😛

  8. Tiiii, te pomeneşti c-oi fi luat de la tine virusul atunci 🙂 Şi pe mine mă binedispun persoanele încărcate pozitiv şi d-aia, în nesăbuinţa mea, mi-am dorit să pun şi io un zîmbet pe faţa cititorilor, da’ acu’ mă simt ca o paiaţă în faţa unui public venit să vadă niscaiva tragedii greceşti 🙂

  9. interesanta toata aceasta conversaţie… care mă face să ma gîndesc la instinct de conservare, liber arbitru si rîsu’plinsu’ … toate-s ok cu măsura pe care o stabileşti tu, cu pauze sau fără
    cele bune!

  10. Hop si eu. In primul rand, sa-ti traiasca blogul 😛
    In ce priveste intrebarea ta, raspunsul este: pentru mine, ca cititor, e chiar placut sa citesc una asa si una pe dos. Asta e farmecul blogului vostru comun. Ar fi pacat sa renunti de tot la Cronica, mie personal mi-ar parea rau. De acord, vrei coltisorul propriu dar il ai si pe Cronica. Faci treaba buna.
    Si eu nu vorbesc doar de dragul de a zice ceva.
    Hai pupici

  11. Mulţam fain! Să trăim, să ne citim, în diaspora bine să ne fim 🙂

    Oh, Crystal, unde ai fo’ tu acum doo, trei săptămîni cînd mă pălise dilema şi senzaţia că prostiuţele mele îs prea mari ca să le mai public pe Cronică, blog tot mai citit şi apreciat? Că fix de un aşa răspuns aş fi avut nevoie. Nu l-am primit, one thing lead to another, şi acum are fiecare ograda proprie. Om trăi şi om vedea ce va fi mai departe 🙂

    Mulţumesc frumos pentru încurajări 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s