Standard

Uneori încrederea în forțele proprii se ascunde pe fundul unei cești de cafea :)

Notă către cititori: Urmează un articol care marchează pentru posteritate acest moment în evoluția de biciclist a Oanei 😀 Îl scriu pentru mine ca să-mi amintesc peste ani de unde am pornit. Îl scriu și ca să mă hlizesc, tot atunci, cînd voi fi parcurs pe bicicletă lumea în lung și-n lat, de poticnelile mele de începător. Dar dacă vouă nu vă place, puteți să-l săriți, vă înțeleg perfect și nu mă supăr 🙂

Pînă la 26 de ani și un pic io n-am știut să mă dau cu bicicleta. Nu în sensul că nu știam bine sau că nu aveam încredere să ies pe stradă pentru că în copilărie m-am dat numai prin curte sau în fața blocului, nu. În sensul că mă suisem pe o bicicletă doar de două ori în viața mea. Prima dată să fi tot avut vreo șapte ani. O bicicletă cu roți ajutătoare de împrumut, tură jur bloc. A doua oară a încercat să mă învețe bietul tata. Eram ditamai calul, deja îl știam pe Zlatko, ciclist experimentat, de aia am și luat tot cu împrumut o bicicletă mai mare decît mine. Tata m-a împins, mai avea un pic și-i stătea inima de la efort, dar pui nu luat zbor 🙂

Am învățat după ce m-am mutat în Croația. Pe o biță veche. În ciuda zîmbetului meu din poze și a bucuriei sincere cînd am reușit prima dată să învîrt pedalele, adevărul e că n-a fost ușor. Mi-a fost taare frică. Frică de om mare care pune răul înainte. Am încercat de multe ori pînă să reușesc să învîrt pedalele alea, dar cum sînt o încăpățînată, nu m-am dat bătută. Am căzut sănătos – n-am rupt nimic, dar nu m-am lăsat. Așa o fi fost scris în stele, să decid că mersul cu bița e fain chiar dacă… Și așa am cumpărat-o pe Prințesa Roșie 🙂

Zlatko a avut o răbdare de Cartea Recordurilor cu mine și nervi de fier. Dar și standarde ridicate ca un profesor exigent ce este. Nici n-apucam să stăpînesc un nivel că mă trecea la următorul 🙂 Deh, îl înțeleg, avea și omul o fantezie: că se plimbă cu bicicleta cu prietena lui așa cum s-ar plimba cu un biciclist adevărat 🙂 Pînă să iasă la pensie 🙂 Adevărul e că n-a fost ușor. Mi-a fost taare frică. Frică de om mare care pune răul înainte. Frustrare multă, lacrimi, sentiment de neputință, tristețe că eu nu pot ca bicicliștii adevărați… Pornitul de pe loc – greu din prima 🙂 Mersul pe lîngă mașini – fenomenal pînă nu trece un autobuz la jumătate de metru de tine 🙂 Denivelările de pe șosea – orice crăpătură mi se părea un crater care de-abia aștepta să mă înghită 🙂 Apoi dealurile temute nu atît pentru că scoteau sufletul din mine, ci pentru că orice urcuș are și un coborîș 😀 Și la vale – ce teroare… Apoi vîntul, ploaia care te mai prindeau pe drum – orice pală de vînt îmi părea un uragan gata să mă ia pe sus 🙂
Am mers și prin pădure să scăpăm de mașini. Dar am dat de alte obstacole: drum neasfaltat, pietriș, prundiș, alunecuș, crengi, frunze, rădăcini șamd. Speed is our friend. Mă lași :)))

Dar n-am renunțat pentru că îs încăpățînată 😀 Pentru că am ținut morțiș să demonstrez că pot și eu 😀 Și pentru că am ajuns cu bița unde n-am fi ajuns pe jos sau pe patru roți 😀 Pentru sentimentul de liniște de după 🙂 Și pentru că, încetul cu încetul, am învățat de toate fără să-mi dau seama. Pur și simplu într-o zi nu a mai fost o problemă că mașinile zumzăie lîngă mine, că bate vîntul dintr-o parte, că avem de coborît 20 de kilometri pe o șosea șerpuitoare și îngustă! Într-o zi am ridicat o mînă de pe ghidon fără să mă tem, în altă zi le-am ridicat pe amîndouă (scurt, foarte scurt, dar am făcut-o, demonstrîndu-mi că echilibrul e în cap, nu în mîini :).

Patru ani a durat călătoria și vreo zece mii de kilometri… O grămadă de timp, dar a meritat, acum orice plimbare cu Prințesa Roșie e acum o PLĂ-CE-RE 🙂 E ea mai grea la deal, dar am încredere că mă duce unde vreau eu! Am trecut prin multe împreună și asta se simte 🙂 Ne cunoaștem și ne respectăm 🙂

Orice om normal la cap s-ar fi bucurat de fructele muncii sale și povestea s-ar fi încheiat aici 🙂 Dar nu în cazul Oanei care s-a trezit că vrea triatlon 😀 Și a decis că așa cum a îmblînzit-o pe Prințesa Roșie, poate să îmblînzească ORICE biță, drept pentru care și-a luat o cursieră. Ușoară și năbădăioasă. Fără amortizor. Cu coarne și sistem de frînare cu totul altfel. Cu pedale de-alea de-ți prinzi papucii de ele (scuzați limbajul de nespecialist, chiar asta sînt :)). Și cu cauciucuri supțirele.

Iar am simțit frici. Și ce frici… Mă lua cu rău de la stomac înainte de a ieși cu Săgeata Albastră… Dar am perseverat știind că am mai trecut o dată prin asta și, nu numai că am reușit, dar acum nu mai pot fără excursiile pe două roți. Am reușit cumva să închei și ieșiri lungi de 150 de km. E fain cînd ai un drum cu asfalt bun, parcă zbori, la deal e mult mai ușor… Am reușit să merg în grup. Am reușit să cobor de pe Sljeme de două ori într-o zi. Am reușit să particip la primele triatloane. Cu emoții uneori mari, recunosc. Am cîștigat și medalii, cupe, campionate. Am început să cred că the sky is the limit, că voi reuși orice, uite cît am avansat deja!

Și atunci am căzut la Franja anul ăsta. Buf. De la prea multă încredere în forțele proprii aș zice – am crezut că pot orice, să beau apă și să iau o curbă de exemplu 🙂 Am terminat cursa, am luat medalia. Am continuat să mai merg cu bița că doar triatlonul baban pentru care m-am pregătit era într-o lună, dar încrederea în forțele proprii se șifonase ușor. De băut apă din mers, îndemînare necesară cînd ai 80 de kilometri de făcut înainte de 20 de alergare, nici nu s-a mai pus problema – mai bine mor de sete 🙂 Ei, și cînd am văzut pe unde trebuia să mergem cu bițele la triatlonul de la Immenstadt, că am și de coborît, nu numai de urcat, mi-a stat inima în loc și mi-am zis în barbă: „Io așa ceva nu pot…” și așa a și fost. Vedeți voi, zicala aia cu „De crezi că poți sau că nu poți, ai dreptate” este adevărată și în cazul mersului pe bicicletă 🙂

După Immenstadt am mai luat o trîntă, cu Prințesa de data asta. După momentul ăla Regresul a continuat cu și mai mare avînt. Mai întîi m-a luat cu nădușeli cînd a trebuit să merg pe un drum necunoscut. Am început să simt că mă dor mușchii gîtului ceea ce nu băgasem de seamă pînă atunci. O dată, la vale mergînd, a trebuit să trag pe dreapta să-mi revin, deși, obiectiv privind, bietul deal n-avea nici o vină – așa ceva n-am mai făcut vreodată. Mă mai duruseră mîinile și pînă atunci că frînez mai mult decît e cazul, dar am trecut peste moment. N-a fost bine că m-am oprit, am avut probleme să mă prind iar de pedală. Așa au revenit temerile legate de pornirea de pe loc…

Ulterior am acceptat să merg cu cursiera doar pe trasee făcute deja, fără coborîri pe cît posibil. Deși mi s-a îndeplinit dorința, tot mi-a fost teamă. Am mers numai în jurul Jarunului. Mhmm, tensiunea persistă. Am hotărît să las un pic cursiera, poate îmi trece. Am căutat ajutor pe internet, tips and tricks cum să conduci ca un profesionist… Sfatul omniprezent e: „Exersează, exersează, exersează!”. De parcă nu știam 🙂 Dar parcă m-a lăsat cheful de exersat… E timpul meu liber, ar trebui să mă relaxez, nu să înfrunt demoni! Cineva menționa flotările ca să-ți întărești mușhii gîtului. Oricum a fost liniștitor să văd că au și alții problemele mele 🙂

Am decis să iau o pauză mai lungă și am mers mai mult cu Prințesa. A fost fain, a început să mă bată gîndul că poate o cursieră nu-i de nasul meu. Există niște hibrizi – bițe ușurele ca niște cursiere, dar cu ghidonul și sistemul de frînare ca al MTB. Poate asta îmi trebuie mie… Dar cum să te prezinți cu așa ceva la triatlon, noblesse oblige :)))

Azi, crezînd că mi-au trecut mofturile, am scos-o pe Săgeată la o tură scurtă pe un drum pe care l-am mai făcut de o sută de ori. Și iar mi-a fost teamă de toate 😦 Abia am ajuns în Samobor, am luat loc pe o terasă. Cu o mutră lungă și doo lacrimi pe obraz am zis: „Io nu pot…” Am comandat un ceai gîndindu-mă serios să-l rog pe Zlatko să se întoarcă după mine cu mașina. Am primit o cafea în schimb 🙂 Prinzîndu-se de eroare, ospătărița s-a oferit să-mi aducă un ceai, dar am zis că nu trebe… Și bine am făcut că, înghițitură după înghițitură, s-a dus din emoție și tensiune și cînd am terminat cafeaua eram gata să plec mai departe. Cine știe ce-o fi fost în ea 🙂

La întoarcere am mers bine, ca-n vremurile bune, e drept că drumul e drept, asfaltul acceptabil și nici curbe la stînga nu-s 🙂 Mi-am adus aminte că pe bicicletă o conduci cu creierul, concentrîndu-te pe unde vrei să ajungi, nu pe groapa pe care vrei s-o ocolești (bună lecție de viață :)). Am ajuns acasă cu bine și mă gîndesc serios să mă apuc de flotări 🙂

Of, va urma 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;Uneori încrederea în forțele proprii se ascunde pe fundul unei cești de cafea :)&8221;

  1. Super tare! Cu lacrima in gat dar si in coltul ochiului! Bravo, esti mult prea tare! La inceputul povestirii imi spuneam, uite ca se poate sa inveti sa mergi pe bita, adult fiind. Asa ca trebuie sa nu abandonez gandul de-a reusi sa dau si eu din pedale, la un moment dat. Dar de aici si pana la performantele tale, nu indraznesc nici macar sa visez, fie la o cafea sau nu 🙂 Si da, ca o nebautoare de cafea, i-am descoperit si eu, in ultima vreme, calitatile :)) Desi cu gustul inca am mari probleme. Dar decat medicamente, mai bine o cafea :))

  2. Se poate învăța, cum să nu, n-aș vrea ca articolul meu să te descurajeze 🙂 Mersul pe bicicletă e o activitate foarte plăcută și, de m-aș fi oprit la nivelul de plimbat cu bicicleta prin parc& pe piste de bicicletă, aș fi trăit fericită pînă la adînci bătrîneți 🙂 Dar eu am vrut să urc pe munți, să explorez, să mă autodepășesc, să particip la competiții – am reușit să-mi realizez o parte din vise, dar mai am de lucrat. Pînă la urmă piciul are dreptate:

    Trebuie să crezi în tine și dacă nu crezi în tine, trebuie să continui să exersezi 🙂

  3. Mai bine o cafea decît medicamente, sînt de acord, zice o mare amatoare de espresso 🙂 Nu se-ndulcește gustul nici cu lapte, frișcă? 🙂

  4. Zisei ca ma duc sa caut comentariul, da’ vad ca nu prea ma lasi 🙂
    Cu atatea lacrimi in ochi – de la râs, evident! – nu mai vad clar pe unde l-am pus, asa ca mai bine ma las pagubasa pentru moment… era ceva frumos, de ACOLO – stii tu de unde… 😉

  5. Cred că jucăușul comentariu e în articolul despre bicicliada de la Maribor 😀 Dar unde-i diploma? Mai aștept, nu vreau să par nerăbdătoare, doar să nu uiți :)))

  6. Nuuu, nu despre asta era vorba… 😉
    Diploma e in dosarul meu de invingatoare, langa toate celelalte. Nu uit, nu uit, da’ mi s-a-mbolnavit scanerul. Cred ca are guturai… :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s