Cînd schimbarea mică aduce mulțumire mare :)


(am căutat o buturugă mică, dar n-am găsit decît o bancă în zăpadă din 2009 🙂

De curînd am tras o concluzie filozoafă numa’ bună de prezentat pe blog – țineți-vă bine 🙂

Io marțea și joia merg direct de la schimbul unu la schimbul doi, nu mai am timp să dau pe acasă. Și zilele îmi arătau cam așa: sculat, mers la primul servici, lucrat pînă la 3. Știți sentimentul ăla care te cuprinde înainte de a te urca în tren, avion, vapor? Neliniște amestecată cu nerăbdare? Ei, pe la 2 mă apucă și pe mine în fiecare marți și joi pentru că la 3.30 iau trenul care mă duce spre centrul de limbi străine și nu numai din Sesvete :). La 3 plec ca din pușcă să nu cumva să-l ratez :). Am o jumătate de oră să ajung pe jos pînă la gară (vreo 2 km, e varianta cea mai sigură, niciodată nu e bine să te bazezi pe transportul în comun :)), să-mi iau bilet, să-mi iau ceva de mîncare că pînă la 3 pachețelul de acasă e deja digerat :), să înfulec repede tot că nu-mi place să mănînc în trenul aglomerat, să ajung pe peron și să urc în tren. Simțiți gîfîiala din vocea mea? 🙂

Ajunsă la destinație, nu știu de ce, continuam să alerg (?!) Respiram ușurată, dar epuizată doar la destinația finală unde ajungeam cu 25 de minute înaintea cursanților :). Pe care îi așteptam apoi uitîndu-mă pe pereți sau verificînd facebookul :). Consum maxim de nervi și energie, grabă multă și degeaba.

Asta pînă într-o zi cînd m-am prins că pot face altceva. Am tăiat din obiectivele de bifat pînă la 3.30 pînă au rămas două: să ajung la gară și să-mi iau bilet :). Scoțînd pauza de masă deja am respirat mai lejer. Ajunsă în Sesvete cu 45 de minute înainte de începerea orelor am decis că mai bine iau un loc la cofetărie, beau o cafea, mă tratez cu o prăjtură arătoasă (cum am făcut azi, happy Moș Nicolae :)), mă uit la teveu (fascinant – pe un canal de muzică oamenii își trimit numele prin semese cu tarif special ca să afle cum e relația cu partenerul de viață :)), ascult o muzică – bună, proastă, nu contează, îmi zîmbesc cu tantiile cofetărese și apoi o iau agale spre școală, avînd timp berechet să mai iau un pateu, o pizză, un burek (o plăcintă învîrtită cu brînză sărată) și iaurt de la brutăria din colț. Mai simțiți gîfîială în vorbele mele? Nu. Ea a dispărut :). Nu mă mai grăbesc, ba apuc să-mi trag chiar sufletul între schimburi și sjung la schimbul 2 la timp, zîmbitoare și energizată, numai bună de motivat învățăcei să keep up the good work și să învețe English 🙂 Ta-na-na!

M-am gîndit să împărtășesc cu voi această povață în speranța că veți atinge și voi noi culmi de fericire făcînd o modificare mică 🙂

P.S. În ziua cînd am decis că trebe să vă zic ce deștept mi-am rearanjat eu după-amiezele ca să-mi fie mai comode adică azi, aflu că se schimbă mersul trenurilor de la 11 decembrie :))) Și se duce pe apa Sîmbetei planul meu perfect conceput :)) Nu-i nimic, facem altul 🙂 Dar despre adaptare continuă pentru menținerea în formă a neuronului într-un episod următor 🙂

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Cînd schimbarea mică aduce mulțumire mare :)&8221;

  1. ta-na-naaa!
    Şi eu am descoperit că alerg degeaba…obişnuită fiind cu program fix de intreprindere, cu ceas de pontaj, cu 1 oră tăiată pentru 5 minute întîrziere! Şi alergam prin casă disperată să mă echipez să ajung la timp la laboratorul unde fac practică …Şi renunţam şi la cafeluţa aia care te scoală de-a binelea din somn..Şi ajungeam gîfîind şi speriam lumea cu agitaţia evidentă!Pînă într-o zi cînd chiar că am ajuns mai repede decît propus şi am constatat că şefa habar nu avea la ce oră trebuie să vin eu precis!? Era mulţumită că vin în zilele care trebuie, ea ţinînd cont şi de mîna de ajutor pe care o dau eu la pregătirea bunătăţilor…dar nicidecum acolo nu s-a ţinut cont de ora de ajuns sau plecat, atîta vreme cît treaba e făcută bine!
    Şi să vezi acum ce bine mi-e şi cum am eu timp şi de cafea, nu mai transpir, mă duc liniştită şi ajung binedispusă şi, CULMEA: NU ÎNTÎRZII aproape de loc!

  2. Maman, cîteodată eu așa am un talent să mă pun singură sub presiune fără nici un rost… Bine-ar fi să scap de obiceiul ăsta 🙂

    Isis, bine ai revenit! Și mulțumesc pentru comentarii și aprecieri – iar m-ai făcut să zîmbesc 🙂 Cît despre comentariul ACELA – e aici, în inima mea, l-am pus într-o cutiuță roșie de catifea 🙂 O să-l duc într-o zi acasă la el 😀 Tiii, ce fain o să fie :)))

  3. Pingback: Shaka « Tabakera

  4. esti cumva sora cu mine? nu, nu genetic, dar la asta cu gafaiala, alergatul, stresatul, sa nu intarziem :D. haha, dar cred ca suntem surori si la capitolul revelatii: mie pachetelul de acasa mi-a eliminat stresul de la Anker-ul din gara de unde imi luam sandvis (coada, vanzatoare lente, etc.). in plus, ies si mai ieftin, ca na, un sandvis bunut aici e peste 2 eur. ehehe, pai cata paine si cata branza cumpar eu de banii astia… 😀 (offtopic: nici nu stii cu cata bucurie ti-am primit comentariul pe blog azi! yeeeeey! multam fain!)

  5. sînt soră geamănă cred :))) și da, da, pun și eu pachețel (vorba vine, că e ditamai pachețoiul de un kil – fructe, senviș, semințe, biscuiți – și tot nu-mi ajunge pînă seara, mai trebuie să mai cumpăr cîte ceva și din tîrg :))))

    în altă ordine de idei, mă bucur și mulțumesc pentru răspunsul tău 🙂 să ne citim cu bine și în anul care vine :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s