Salutări din Düsseldorf :)

Sau Grüße aus Düsseldorf 🙂 Gata, îs hotărîtă să învăț și germana după încă o experiență faină în patria neamțului pe care deja îl iubesc cu pasiune de cînd mi-a înlocuit pe cheltuiala lui o piesă rătăcită de la un joc pentru copii pe baza unui mail trimis mai mult ca să verific dacă Google Translate chiar funcționează 🙂

S-o luăm cronologic au ba? Foileton sau bildungsroman? Nu știu exact, vedem ce iese, oricum am multe să vă povestesc așa că puneți de cafea și așezați-vă comod 🙂

Vinerea trecută, în dooșapte eram, mai pe înserat, am aterizat cu bine la nemți după un zbor lin și fără peripeții peste piscuri fără număr, dar albe și semețe ale Alpilor – sărumîna, Germanwings! 🙂 La Köln am ajuns ca să fiu exactă, sau Cologne cum se zice pe engleză – rușine mie că n-am știut înainte :). Dar ce căutam acolo?

Ehehe, povestea începe în toamna trecută. Supărată că n-am reușit să termin triatlonul lung de la Immenstadt, am decis să las bicicleta deoparte și să-mi aleg un maraton (alergare, 42km – specific pentru că am relatat despre multe chestii botezate de organizator maraton deși n-aveau treabă nici cu alergatul, nici cu nr. 42 :)). Doar un maraton, am gîndit eu obraznic calculînd că e, totuși, un țel demn de atins, dar suficient de ușor ca să nu-mi dea prea multă bătaie de cap :)))

Zlatko a zis că vrea și el și s-a pus pe căutat. Știind că 1 mai pică bine în 2012 a căutat în mod expres maratoane în weekendul de dinainte ca să facem punte și să ne bucurăm de o ieșire faină în primăvară 🙂 Booon. Maratonul organizat de Metro Group a părut alegerea ideală – era în 29 aprilie, aveam cu ce ajunge ieftin (Germanwings pînă la Köln, apoi încă umpic cu trenul pînă la Düsseldorf), era la a zecea ediție – de unde am tras concluzia că organizarea o să zbîrnîie ceea ce a și fost cazul, avea participanți suficienți pentru a asigura o atmosferă faină și suporteri pe parcurs așa că am bătut palma, ne-am înscris, am cumpărat bilet de avion și ne-am și rezervat și achitat hotelul – cale de întoarcere nu mai era 🙂


(cine știe germană, ziceți-mi și mie ce spune afișul ăsta că mă tot întreb de cînd l-am văzut, mulțam fain :))

Facem o pauză, luăm cafeaua de pe foc :), și dăm pe repede înainte peste lunile de antrenament care au avut și ele farmecul lor, dar despre asta cu altă ocazie :). Eram la aeroport, măricel, curat, organizat, cu chestii bune de mîncat – serios c-am văzut senvișuri la preț de Zagreb, dar mult mai arătoase. Am servit și noi unul după ce ne-am chinuit umpic să ne luăm bilet de tren de la automat (am propus eu să merem la casa de bilete, dară așa ceva n-am găsit, poate la vreun muzeu :)) Ne-am dat și cu un fel de TGV (io pentru prima dată în viața mea) – Zlatko și-a pornit Garminul să înregistreze viteza, pînă o găsit sateliții și o indicat că mergeam cu 170 la oră deja frînam că ajungeam la destinație 🙂 Scuzați digresiunea, mă mir și io de realizările tehnicii din ziua de azi :)))


(Herr Direktor la întoarcere, surprins în timpul unui nou experiment științific de măsurare a vitezei trenurilor regionale :))

Hotelul e foarte simpatic, unul dintre cele mai faine în care am stat vreodată – atmosfera caldă, Life is good, micul dejun bogat în chestii sărate (mare problemă cînd merem la italieni :)) și delicios, aproape și de centru și de gară, Rezidenz îi zice, pe Worringer Strasse 88 🙂 Sehr gut :))))


(gute Nacht ne-au urat oițele de pe pachetul de boboane 🙂

„Hai, mă, Oană, ne zici de maraton sau mai bați cîmpii mult?” :))) Acușica! Vă avertizez de pe acum însă că m-am decis: articolul ăsta o să fie lung cît un maraton :)))

Sîmbăta a fost rezervată pentru ridicat numărul de concurs, verificat unde e startul și hodinit 🙂 Au organizat un fel de tîrg, expoziție cu vînzare într-un pavilion în care nu știu ce e de obicei.


(la intrare, mașina oficială a competiției :D)

Mamă, ce de standuri! Tot ce-i trebuie alergătorului (și multe chestii care nu sînt absolut necesare, dar îți fac alergarea mai ușoară :))) De la papa și prafuri pentru suc pînă la accesorii, îmbrăcăminte și încălțăminte șiiiii, cel mai impresionant pentru mine, standuri ale organizatorilor altor maratoane!!! N-am știut că există atîtea feluri de competiții, care mai de care mai atrăgătoare!!! E o lume aparte în care poți să alergi în enșpe orașe, în natură, prin buric tîrg, noaptea, ziua, iarna, vara, pe diverse distanțe, pe drum drept, la deal, la vale, cum și unde îți poftește inima 🙂 Nici nu alergasem maratonul pentru care m-am pregătit că deja mă hotărîsem că mai vreau :))) Mi-au făcut cu ochiul Amsterdam și Palma de Mallorca :)))


(asta e o bucată de masă, înmulțiți cu trei pentru o imagine completă, pe care erau întinse pliantele pentru competiții de anul ăsta organizate în Germania și aiurea… )

Ne-am cumpărat niște nimicuri folositoare ca amintire, am ridicat pachetul de concurs (cu rucsac, număr de concurs cu cip, hartă să nu ne pierdem, instrucțiuni, burețel ca să ne stropim cu apă dacă ne e cald în timpul alergării, tricoul aniversar pe care îl putea cumpăra oricine și un voucher cu care imprimam pe el FINISHER la finiș 🙂 articole promoționale din partea sponsorilor, cupoane pentru reduceri, o nebunie, la toate s-au gîndit organizatorii – mulțumim :))

Am beut o cafea, am identificat unde e startul, ne-am salutat cu mulți alți participanți la maraton ușor de recunoscut după tricouri sau rucsac:). În restul zilei, apoi duminică, după maraton și luni ne-am plimbat și ne-am bucurat să vedem ce relaxată e lumea, ce pline sînt terasele și restaurantele, ce distracție pe capul vizitatorilor și localnicilor, ce frumos e orașul de pe Rin 🙂 Am avut parte și de soare, am păpat bine, am beut și bere că e bună – bine că am și alergat că altminteri ne întorceam grași :), ne-am răsfățat și tare bine ne-a picat 🙂


(am aflat că orașul a fost distrus aproape complet în al doilea război mondial, centrul vechi e reconstruit după planurile originale)


(unul dintre cele opt poduri peste Rin)


(aici e patria castanului :))


(arhitectură modernă by Frank Gehry sau clădiri cool ca să nu mă dau cunoscător cînd nu sînt:))


(ooo, și parcurileeee!!! și locuitorii lor – aici o adunare generală de broaște țestoase :))


(grădină japoneză – nici asta n-am știut, că una din cele mai numeroase comunități de japonezi din Europa e aici în oraș)


(promenada în amurg)


(multe chestii am făcut pentru prima dată aici, nu numai că am alergat primul maraton din viața mea, ci am și hrănit rațe în premieră, rațe venite să ne salute din proprie inițiativă :))


(bănci cu neon :))


(tot prin parc)

Sperînd că am reușit să transmit macar o țîră din sentimentul de bine trăit în zilele acelea pentru care aș fi considerat vacanța un succes deplin chiar și fără participarea la maraton, trecem la motivul principal pentru care n-am adunat azi și anume: Evenimentul :)))

Am dormit excelent, m-am trezit hodinită, am mîncat, am fost relaxată ceea ce nu pot spune despre triatlonul de la Immenstadt :). Așa că începutul a fost de bun augur. Am ajuns la start la timp, ne-am predat rucsacul cu cele trebuincioase după concurs, ne-am aliniat la coada coloanei de alergători (fiind atîția participanți, ne împărțim în blocuri pentru start: cei care își propun și știu că pot alerga în jur de două ore merg în față, la capătul celălalt sunt cei care nu au mai alergat pînă acum un maraton oricît de rapizi s-ar considera ei :)) Ne-am urat succes unul altuia – hotărîsem în prealabil că vom merge fiecare în ritm propriu și ne vom regăsi la finish. Și start!

Știam că trebuie să încep ușurel, e drum lung și eu am obiceiul prost să sprintez la început după care să-mi pierd tot mai mult din avînt pentru că nu mă țin picioarele să merg așa de repede 🙂 Obiectivul principal și declarat era să termin, dar undeva în capul meu rămăsese dorința de a termina în mai puțin de patru ore. Am pornit ușurel, prea ușurel 🙂

La un moment dat am prins din urmă un pacemaker – pe balonul lui scria 4.45. Adică el dicta ritmul pentru cei care sperau să termine în 4 ore și 45 de minute… Oooo, prea mult, mi-am zis în barbă. Pot eu mai schnell, mi-am mai șoptit încîntată că e atîta lume lîngă mine, că ieșiseră deja oamenii să ne aplaude pe parcurs, că vremea era ideală pentru alergat – soarele era ascuns după nori și era răcoare. Și dă-i și fă slalom, suie-te pe borduri, dă-te jos – maaare eroare, maare consum de energie degeaba :). Cu cît avansam mai mult, cu atîta parcă prindeam aripi 🙂 L-am văzut pe Zlatko, am dat eu din mîini, dar nu m-a văzut, am trecut mai departe. Am lăsat în urmă balonul cu 4.30, apoi cu 4.15…

Tot mai multă lume pe stradă, aplauze, încurajări, baloane, pancarte, „Robi, go for the win!” :))) Am trecut și prin cartiere rezidențiale – oamenii au scos CD-playerul pe geam și l-au dat la maxim 🙂 Alții au ieșit la balcon. Unii au ieșit cu cratițe și linguri să facă zgomot – care n-a avut chiar tobă :))) Am avut și formații de samba pe drum! Și toboșari profesioniști! Cum să nu simți că zbori în condițiile astea? :)))

Am alergat cu zîmbetul pe buze, am salutat mulțimea, am mulțumit suporterilor, am depășit o grămadă de alergători… Mă simțeam în al noulea cer. Am depășit balonul cu 4 ore!!! „Ține-o tot așa Oana!”. Și mai multe încurajări și aplauze. Am trecut prin fața unui azil de bătrîni – cred că toți erau afară, inclusiv cei în scaune cu rotile! Ce vacarm! Eram să încep să plîng de emoție, dar aveam alt obiectiv în minte: să prind grupul numeros care alerga să termine în 3:59:59 😀

Și am reușit!!! Mi-am zis pentru un moment că tot ceea ce trebuie să fac este să rămîn cu ei și voi reuși. Aveam senzația că aș putea alerga așa nu 42, ci 100 de kilometri 🙂 Pînă la momentul ăla, să fi tot fost km 17, nici nu mi-a trebuit să beau, să mănînc. Însă m-am prins că e nevoie de combustibil și am încetinit la stațiile de realimentare, dă-i cu apă și izotonic că de mîncat mîncasem bine în ajun la restaurantul mexican 🙂 Temîndu-mă să nu pierd grupul meu de 3:59:59 am luat-o puțin înaintea lor și am tot alergat, și am alergat și am alergat…

Am ajuns la punctul care indica fix jumătate de maraton după o oră și 57 de minute – aproape record personal la semimaraton – într-un extaz total și într-un zgomot infernal 🙂 Am calculat repede că dacă o țin tot așa o să termin în mai puțin de 4 ore!!! Poate chiar în 3:55!!! Eram ferm convinsă că pot 🙂 Și am alergat mai departe cu zîmbetul pe buze și cu bucuria în suflet 🙂

Și apoi am simțit-o… Să fi tot fost km 23 sau 24 – marcați au fost toți kilometrii, dar eu am băgat de seamă doar cît de repede trec unul după altul 🙂 O durere, suportabilă la început, în talpa stîngă. „Las’ că trece…”, mi-am zis, dar n-a trecut. Pe la km 25 devenise sîcîitoare de-a dreptul. „Oi fi legat prea strîns șiretul?”. M-am oprit de cîteva ori. Am legat din nou șiretul, dar durerea persista. Am început să merg sub pretextul că trebuie să mănînc o bucată de banană la stația de realimentare. Parcă durea mai puțin la mers. Și apoi mi-am amintit ce spunea o triatlonistă participantă la Ironman: „Once you start walking it’s easier to keep walking…” – așa părea să fie: cineva parcă-mi șoptea: „Nu mai alerga, vezi că doare, fă și tu o plimbare…” 🙂 Dar altcineva, tot în mintea mea, comenta: „Da, da, o să termin în 8 ore atunci…” :))) Și am strîns din dinți și am alergat mai departe :)))

Interesant e că lumea aplauda în continuare, voluntarii care ne întindeau pahare cu apă și suc erau la fel de drăguți, unii făceau bancuri (o tanti striga: „Apă! Lavazza!”. Am întrebat: „Cafea?!!”, că-mi surîdea ideea, la care mi-a făcut semn din cap spre terasa din colț :))) Aveau Coca-cola în schimb :))), orașul era la fel de frumos, dar io nu prea mai percepeam mare lucru :)))

„Haide, Oana, știm că poți…”. Dar mă durea în talpă tot mai tare. Să mă opresc la o stație de prim ajutor? Și să-mi facă ce? Lasă că merg mai departe cum pot… La kilometrul 26 (ați văzut ce încet trec acum kilometrii? :))), fiind numărul meu norocos, mi-am dorit să înceteze durerea :). Și mi-am zis că nu mă opresc, chit că merg în patru labe, abandonul e out of the question 🙂

Salvarea (nu ambulanța :)))) a venit la km 31 sub chipul pacemaker-ului pentru 4:15, o gagică bine cum vreau eu să fiu cînd mă fac mare 🙂 Mă depășiseră de mult grupele de 3:59 și 4:00, eu revenisem la obiectivul de a termina doar, dar m-am prins că singură alergînd mă opream tot mai des – nicht gut :). Cînd am văzut balonul cu 4:15 am zis: „Gata, Oana, ține-te cu dinții de grupul ăsta, e șansa ta să-ți scurtezi agonia!”.

Și așa a fost. M-am ținut de ei. Nu știu pe unde am trecut, cum am reușit, știu doar că la un moment dat pacemakera m-a întrebat de unde sînt. Am intrat în vorbă, i-am povestit că e primul maraton și că am început prea rapid. M-a asigurat că 4.15 e un timp onorabil pentru care se luptă chiar și cei care nu-s la prima aventură cu maratonul, că voi reuși, numai să mă țin de ea. Și a avut grijă de mine ca de o oaie rătăcită, îmi traducea în engleză ce le spunea celorlalți în germană, anunțînd din timp ce e de băut&mîncat la următorul pitstop, încurajîndu-mă mereu, indicîndu-mi obiectivele turistice :))) Danke schön!!!

Cumva am reușit să mă țin de ea pînă la km 39 uitîndu-mă ba la picioarele ei musculoase, ba la baloanele cu heliu pe care le purta cu ea, apoi am dat chix. A observat că mă lasă în urmă, s-a întors și mi-a zis: „Just do it in your own time, you are going to make it, Oana!”. Iar mi-au dat lacrimile. Și duși au fost.

Mai aveam un pic, dar deja eram convinsă că măsuraseră greșit traseul și îl lungiseră peste măsură :))) Iar am început să stau și să merg, lume era tot mai multă, intrasem pe faimosul Königsallee, dar picioarele nu mă mai ascultau deja și mintea mea era în altă parte :))

L-am auzit pe Zlatko strigîndu-mă. L-am întrebat, cu pizmă în glas, dacă a terminat deja?!! „Ei, aș…” fu răspunsul, după care mi-a zis să-i dau bice, mai am doi kilometri doar! De parcă nu știam exact cîți metri mai am :)))) Ehehe, de-aș fi putut…

„Dar ce s-a întîmplat?” Am zis doar că mi-e greu, aproape bocind, și mi-am dat seama, abia atunci, că nu mai simțeam nici o durere în talpă :))) A răspuns în stilul clasic: „Dacă ar fi fost ușor s-ar fi numit fotbal” :)))) Am mai mers un kilometru și cînd am trecut linia care mă anunța că mai am fix unul, într=un zgomot infernal, am început să alerg și… AM REUȘIIIIIT!!!!

Am trecut linia de sosire în 4 ore, 19 minute și 14 secunde 🙂 Zîmbind ca să dau bine în poze :))) Apăi să vedeți atunci extaz :))) Ce ușurare! Ce senzație de bine! Am reușit! Am reușit! Am reușit! Mi-o dat o lacrimă, dar m-am abținut că aveam treabă: să accept cu grație medalia de finisher, să beau o țîră de apă că ieșise soarele, să pozez pentru finisher photo și să mă sprijin de balustradă ca să nu mă prăbușesc :)))

Extraordinar m-am simțit, sentiment netrăit pînă acum. Un cocktail de emoții: bucurie supremă, o ușoară surprindere că am reușit cumva, o țîră de mîndrie, recunoștință maximă față de organizatori, voluntari, oamenii de pe străzi, întregul univers, oboseală dulce, hotărîre determinată sau determinare hotărîtă să mai particip și altă dată 🙂

Din toate competițiile sportive la care am participat, asta a fost cea mai mare provocare. De finish-ul ăsta îs chiar mîndră. N-am avut idee ce înseamnă un maraton și acum am un respect și mai mare pentru cei care-l termină în 2 (DOUĂ?!!) ore. Incredibil!

Am învățat că încurajările îți dau aripi și te ajută cînd e greu. Că-s mai căpățînoasă decît credeam :))) Că mintea hotărîtă bate mușchiul ușor isteric, dar trebe și ea întărită și antrenată. Că maratonul e lung și multe se pot întîmpla pe parcurs. Că mai vreau, aia si-gur – nu știu dacă pentru a retrăi energia primilor 21 de km sau pentru a împinge limitele a ceea ce pot eu, pentru a mă lupta și, eventual, a învinge așa cum am făcut în ultima bucată de traseu. Sau pentru ca să am o poză de finisher mai acătări :)))

Aș vrea să mă întorc și la maratonul de la Düsseldorf pentru că n-am alergat tot traseul și sînt datoare cu un zîmbet mulțimii care ne-a încurajat în ultimii trei kilometri… Într-o zi, voi reveni… 🙂

Epilog: Zlatko n-a terminat, o problemă la genunchi l-a determinat să renunțe pe la km 15. Acum are aceleași simptome pe care le-am avut eu după ratarea de la Immenstadt – nu că nu mai vrea să alerge vreun maraton vreodată, doar că anul ăsta cu siguranță nu :)))

Mulți m-au întrebat, în bășcălie, dacă am cîștigat. Răspunsul este: DA! :))) Inclusiv dreptul de a-mi alege în care bloc de start mă voi poziționa data viitoare :)))

Alții au întrebat pe ce loc am terminat: nu contează, contează că am terminat :))) Dar dacă vreți musai să știți , căutați-o aici pe Oana B?canu :))) Primul număr reprezintă plasamentul general, cel din paranteză e cel din categoria mea de vîrstă, fete 🙂 Am fost cea mai bine plasată româncă din concurs oricum :)))

Am umblat cam ciudat două zile, dar mi-a trecut, acum iau o pauză de la alergat că începe sezonul de triatlon, dar planul e să mă pregătesc cum trebuie sub îndrumarea domnului antrenor Tomșescu, pentru participarea din toamnă la maratonul de la Ljubljana unde sper să termin sub 4 ore 😀 Să-mi țineți pumnii!!! Vă pup!!!

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Salutări din Düsseldorf :)&8221;

  1. Oups!… Cat ai scris, Oamo! Mi-s cam adormita acum ca sa te citesc pe de-a-ntregul, asa ca o las pe dimineata. Maine imi beau cafeaua cu tine, deci! 🙂

    P.S. Mi se cam facuse dor de tine, dar cum nici eu nu prea am stat pe-acasa… mai bine tac 😉

  2. Hehe – patru ore doozeci am alergat si patru ore doozeci am scris raport :))) varianta prescurtata ar fi: am alergat primul maraton din viata mea intr-un oras minunat si sint foarte fericita 🙂 salut cu drag!

  3. Adinucă,am descoperit tîrziu că ai scris cum fu la Dusseldorf şi îmi pare rău că nu am citit mai repede: mă inspir din determinarea ta să continui un altfel de maraton început de mine.Extraordinare impresii, merci că ai reluat maratonul de la Dusseldorf pentru noi! 🙂 Am.. rîsu-plînsu alături de tine( e drept că fără durerea din picior e mult mai simplu :))…şi ne bucurăm de cei care te-au încurajat pe parcurs şi astfel te-au ajutat să-ţi atingi scopul: pacemakera cu picioare musculoase, oamenii ieşiţi să vă aplaude, Zlatko şi replica lui de efect:”dacă era uşor era fotbal” :)) Prima încercare e dificilă dar se vede că ai învăţat multe, succes mai departe.!..(şi mă întorc să mă uit la poze, încă o dată 🙂 foarte faine şi explicaţiile, merci) 😀

  4. Vali(care nu ştie germana) m-a ajutat cu răspunsul la întrebarea ta, a găsit ceva asemănător:
    1.German term or phrase: Berliner Fanmeile Romanian translation: zonă(spatiu) din Berlin rezervată fanilor(suporterilor) în perioada Cupei Mondiale

    ….deci o fi ceva similar pentru Dusseldorf? 🙂

  5. Mulțumesc frumos și pentru comentariu și pentru explicații și traducere 🙂 Țin pumnii ca maratonul tău să iasă și el bine și sper să te inspir în continuare 🙂

  6. Pingback: Maratonul de la Viena (partea a II-a :) | Oama's Weblog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s