Viața nu-i un sprint… :)))

Hai recunoașteți că vă era dor de o revelație mică :))) Nici nu mai știu a cîta e exact că nu prea le am cu numerele (încă ceva ce trebuie să antrenez), știu sigur doar că blogul a împlinit 13 ani în 14 iulie și că ăsta e al 441-lea articol publicat :))) Că a calculat și m-a tras de mînecă wordpressul, altfel nici la mulți ani nu-i ziceam – inspirație și înțelepciune doresc tuturor, chef facem cînd om împlini 15 ani să fie aniversarea mai rotundă :)))

Dar revenind la revelația săptămînii: viața nu-i un sprint, viața nu-i un maraton, nu-i nici măcar o eternă tranziție cum concluzionasem după cîteva triatloane :))) Viața e o continuă negociere. Cu frații să-ți dea și ție jucăria aia nouă. Cu mama să vorbească cu tata să te lase la chef. Cu soțul să mai ducă și el gunoiul. Cu șeful să te lase să-ți faci treaba pentru care ești plătit. Cu colegii de muncă să te lase să-ți faci treaba pentru care ești plătit și să nu se supere pe tine că nu ieși cu ei la bere după program. Cu copilul să mănînce și legumele din farfurie și să mai lase telefonul din mînă. Cu sine să nu bagi divorț doar pentru că soțul nu duce niciodată gunoiul. Cu socrii să nu insiste să bei și tu vin dacă ție îți priește mai mult apa. Cu vecinii care ar tăia bradul din curte și ar betona tot, inclusiv ferestrele de zici că idealul lor în viață e să trăiască într-un cavou. Cu prietenii să nu vă faceți și vacanța asta în Grecia. Cu copiii prietenilor să nu te tragă de păr. Cu autoritățile să nu scoată mersul pe jos și pe bicicletă de tot în afara legii. Cu șoferii pe trecerea de pietoni să te lase să ajungi teafăr pe cealaltă parte ca să nu încaseze beneficiaru’ asigurarea ta de viață de pe acum că mai ai articole de scris pe blog. Cu necunoscuții din tren care se bagă în vorbă cu tine să te lase în pace dacă n-ai chef de povești… Cu vînzătorii de la piață să NU-ți mai dea pungi de plastic :))) În fine, nu știu dacă există interacțiune cu oameni pe lumea asta care să nu implice la un moment dat măcar o țîră de negociere.

La școală nu ne-au zis asta, ăștia mai bătrîni au tăcut pîs că le convenea situația în care ăia tineri ascultau fără să crîcnească, drept urmare, nu știu voi, dar eu mult timp în viață am zis ca alții – nu numai că am acceptat mai mereu orice era pe masă (am mîncat curcan, ca Micutzu, ce să mai… :))), dar nici măcar nu am îndrăznit, ca el, să zic că eu aș vrea doar cozonac :))). Cînd n-am mai putut atîta curcan, la muncă, în relații etc. mi-am luat catrafusele și am plecat, negocierea nu mi-a trecut nici o secundă prin cap. Bine că m-am trezit după 40 de ani că mai trebuie zis și nu, mulțumesc, și că e nevoie să mai învăț o chestie, să mai dobîndesc o îndemînare, o pricepere, o abilitate, comosedice skill :))) că sînt convisă că va prinde bine măcar de acum înainte.

Tot Reluaurelu a găsit o carte: Never Split the Difference: Negotiating As If Your Life Depended On It de Chris Voss (cred că el e cu experiențele) și Tahl Raz (cu scrisul). Cine are ochi, timp și energie poate să o citească liniștit pe toată că e plină de povești din viața de negociator FBI care ilustrează tehnicile care pot fi aplicate în interacțiunile cu teoriștii vieților noastre de zi cu zi. Pentru cine nu are ochi, timp și energie, o să spicuiesc aici cîteva idei pe care încerc să mi le însușesc că se potrivesc la casa mea.

(O să spicuiesc din carte, dar săptămîna viitoare… :))) că e vară, e soare, concentrarea nu-i prea mare :))) Pînă atunci vă las cu o vorbă de duh culeasă de pe insulă astă iarnă, zice așa: Vîntul și valurile sînt mereu de partea celor mai pricepuți navigatori.)